Drumul până la sine

„N-am scris destul încât să devină rutină”, mărturiseşte Elena M. Cîmpan în cartea de eseuri recent apărută la Editura Limes. Pentru autoare, scrisul, deşi e din ce în ce mai mult, din ce în ce mai des, nu-şi pierde din importanţă şi cu atât mai puţin din emoţie, din emoţia că este scris, din emoţia că este scris cu emoţie, iar această atitudine a Elenei M. Cîmpan se vede, se simte şi, dacă citeşti cu destul de mare atenţie şi suflet, se şi aude, în fiecare moment al lecturii.
Până să citesc această carte, eram convinsă că, înainte să ajungi la drum, trebuie să străbaţi cărări sau să-ţi faci cărări, nicidecum să găseşti un alt drum, cel puţin la fel de lung şi de greu ca cel final, să găseşti „Drumul până la drum”. Până să citesc această carte, eram convinsă că e mai greu să te descurci cu produsul, cu textul, decât cu procesul, cu scrierea, pentru că odată publicată, cartea se desprinde cumva de tine şi pleacă „în lume”, are de străbătut probe (cel mai adesea mai mult decât trei) şi este posibil ca ea să nu se mai întoarcă acasă, la tine, ci să-şi găsească un rost altundeva sau chiar să nu depăşească probele. Dar, parcurgând volumul de eseuri, mi-am dat seama că autoarea are dreptate, că e mai uşor să-i înfrunţi pe alţii decât pe tine, pentru că actul creaţiei presupune întoarcerea spre sine, confruntarea cu sine. După ce te-ai luptat cu propriul eu, rezistenţa în faţa celorlalţi devine joc sau chiar joacă.
Trecerea de la un eseu la altul nu se face întâmplător şi brusc, nu, nu suntem lăsaţi fără pod deasupra apei, nu suntem lăsaţi să cădem, ba chiar podul este construit iscusit, subacvatic (sau „în”acvatic), conducându-ne prin/în centrul textului. La finalul aproape fiecărui eseu, apare un enunţ-liant, ce deconspiră tema următorului discurs, ce face trecerea mai lină, ce face trecerea posibilă. „Momentul unui interviu” nu debutează cu incipitul propriu zis, ci cu finalul eseului anterior: „Despre aceste circumstanţe, ca-n-tr-un labirint, scriitorul vorbeşte, dacă este întrebat.” La fel se întâmplă şi cu „Ziua scriitorului”, începutul cel adevărat, dar invizibil celui ce nu citeşte cartea în ordinea cuvenită sau ce nu o citeşte pe toată, sună aşa: „Pentru a oferi cartea cu autograf, scriitorul alege să facă lansare de ziua lui şi e la modă să scrii cel puţin o carte pentru a (te) sărbători cum se cuvine.”
Cele două etape ale creaţiei sunt analizate, aproape disecate, cu un zâmbet mulţumit, îngăduitor sau chiar ironic pe buze, pe stilou, pe tastatură, în fiecare dintre cele douăzeci de eseuri cuprinse în carte, iar o mulţime de semne (de circulaţie, de întrebuinţare) sunt puse de-a lungul drumului, de-a lungul drumurilor, volumul Elenei M. Cîmpan devenind astfel un manual, un oracol pentru viitorii autori şi o carte de poezii pentru cei deja iniţiaţi.
Scrisul nu mai este văzut ca un joc cu cărţi, ci ca un joc de cărţi. Şi „jocul e până la urmă de noroc”, pentru că „uneori, cartea mult aşteptată şi dorită, aproape epidermic, vine din prima, alteori se termină jocul şi formaţia nu se mai completează cum trebuie, careul de aşi se mută în poala altui norocos.” Cartea, pentru un scriitor consacrat, nu mai poate fi cartea, ci trebuie să fie Cartea, trebuie să fie singura carte, „miezul de lucru”, „un cheag al operei”, „un nucleu”, care să cuprindă întreaga creaţie a autorului, care să cuprindă întreg autorul.
Apoi, după ce scrisu-i gata, după ce cartea-i gata, urmează recenziile şi criticile şi interviurile şi sesiunile de autografe şi participarea la târgurile de carte şi, apoi, dacă mai ai putere, dacă mai ai curaj, o altă rundă istovitoare de scris, o altă carte, alte recenzii, alte critici, alte... Toate aceste aspecte, toate aceste etape sunt tratate inedit în eseurile Elenei M. Cîmpan, ajutându-te să-ţi construieşti o perspectivă asupra a tot ce înseamnă lumea literară sau, dacă deja ţi-ai format una, să ţi-o remodelezi, prin ochii celei care a fost, a văzut şi a învins. Venit, vidit, vicit.
Motto-ul ales pentru eseul dedicat criticilor literari (se) întreabă: „Trebuie să-i considerăm pe funcţionarii poştali noii critici literari?” (Charles Bukowski), atenţionând lectorii şi chiar lectorii-autori asupra credibilităţii celor care SE consideră (şi, din păcate, căteodată şi sunt consideraţi) critici. Interviul este văzut ca „un duet” între jurnalist şi scriitor, în care nu contează cine cântă mai bine, cine spune mai bine şi mai multe, deoarece „reuşita depinde de amândoi” şi de „convingerea cu care interviul este realizat”, iar autograful devine o „pecete”, simbolizează „o unire de destine”, creând o complicitate între autor şi cititor. Târgurile de carte nu mai sunt organizate pentru oferte de cărţi, ci pentru oferte de oameni, iar rolurile se schimbă: oferta nu este făcută de scriitor, ci de cititor, de pseudocititor. Oare care este preţul real al unui autor?
Un rol însemnat în aceste eseuri îl au interogaţiile (retorice), astfel încât ele te provoacă în a le găsi un răspuns înainte ca autoarea să ţi-l dezvăluie, înainte chiar ca întrebarea să se încheie, te provoacă să (le) cauţi în tine, ca apoi să le descoperi explicate în discursul foarte bine structurat al scriitoarei. „Ce e prima carte?” „Unde e singura carte?” „Bătrâne li se potriveşte doar oamenilor sau şi cărţilor?” „Dar cine oare nu are acest sentiment de sfială, de teamă, de penibil al începutului, de degeaba scriu, ce să mai aduc nou, la ce bun etc?” „Ce ne facem cu scriitorii care au mai multe cărţi decât ani?” „Cum ar arăta lumea, celelalte ţinuturi fără poeţi?” Goală. Goale.
ALEXANDRA NADINA TURCU