Suplimentul "Răsunetul Cultural", realizat de Societatea Scriitorilor din Bistriţa-Năsăud şi Uniunea Scriitorilor din România, Filiala Cluj

Daniel Moșoiu în dialog cu HORIA BĂDESCU: Rostul poetului și al poeziei este acela de a nu-l lăsa singur pe om cu singurătățile sale

 

Stimate domnule Horia Bădescu, în 23 februarie ați fost sărbătorit într-un cadru festiv, la Centrul de Cultură Urbană Casino din Cluj-Napoca, într-o sală arhiplină, la împlinirea vârstei de 80 de ani, prilej cu care ați lansat și un nou volum de versuri, Rana ascunsă a fiecărei zile, apărut la Editura Școala Ardeleană, în seria de autor Horia Bădescu. Ați avut emoții?

Evident că am avut emoții, dar emoții stăpânite. E un prag de vârstă care reclamă și o retrospectivă, dar și o privire într-un viitor pe care doar Cel de Sus îl știe. Este important faptul că poți să privești în urmă și să vezi că, totuși, talantul pe care l-ai primit a fost înmulțit. S-au adunat niște cărți, iar acest recent volum pe care l-ați amimtit este al cincilea din seria Cărțile viețuirii, apărută la Școala Ardeleană, volum care adună în el sentimentul vârstei, neliniștea leagată de lumea în care trăim,  speranța în puterile omului de a reveni întotdeauna de pe cărările încurcate pe care apucă uneori. Am încercat și în această carte să nu le înșel cititorilor încrederea și să vorbesc despre sufletul meu și sufletul lor, despre sufletul omului. Mă întrebam cândva că „la ce bun poezia?”, câtă vreme ea nu a făcut să înceteze vreun război, n-a vindecat vreo boală, n-a umplut un pântec înfometat… Care ar fi rostul ei? Și îmi răspundeam mie, și celor care își spun această întrebare, că rostul poetului și al poeziei este acela de a nu-l lăsa singur pe om, pe seamănul lui cu singurătățile sale, seamăn pe care creatorul îl invocă și îl provoacă să-i fie la rândul lui alături,  singurătățile lui. Poezia este o posibilitate de a-i spune omului că îi stă cineva alături atunci când, cum spunea Pascal, Universul se îndârjește împotriva lui. Sigur, în asemenea momente aniversare, sunt câteva stări interioare care te macină, care sunt pregnante. Ai, pe de o parte bucuria că ți s-a mai îngăduit un an de existență, pe de altă parte îți faci un bilanț, iar pe de altă parte ești nostalgic, te întorci în vremurile acelea pe care bilanțul ți le aduce în memorie.

În Rana ascunsă a fiecărei zile am regăsit câteva dintre temele dumneavoastră obsesive din volumele publicate în ultimii ani și vreau să vă întreb dacă de-a lungul timpului discursul poetic se schimbă, suferă modificări?

În general, se spune – și, într-un fel, este adevărat, mai ales în poezie - că suntem oamenii unei singure cărți. Sau că toate temele care apar în creația unei vieți se regăsesc în prima carte. Este adevărat, dar este adevărat și că poezia dacă traduce cu adevăr, cu convingere  trăirea interioară, ne redă chipul real  al viețuirii. De aceea mi-am și numit aceste antologii în care am reunit toată creația mea poetică, mă rog, o parte din ea, ceea ce am crezut că este valabil și este peren, Cărțile viețuirii. Revenind, sigur că se mai schimbă, se mai schimbă tonalitatea, modul de a concepe poemul. Cum spunea Aristotel, înveți să cânți din flaut cântând din flaut! Deci înveți să faci poezie făcând poezie. Și, făcând poezie atâția ani, înveți cu timpul să elimini ceea ce încarcă poemul și să te apropii de esența comunicării, de esența trăirii interioare pe care trebuie s-o pui în spațiul acela extraordinar dintre două cuvinte, care pare un spațiu vid, dar care e plin de tensiune poetică. Acolo se petrece încatenarea sensurilor, fulgerele dintre două cuvinte, dintre frazele poetice, de acolo se naște emoția, trăirea, puterea de seducție, ceea ce eu numeam în Poezia și sacrul „șamanismul poeziei”. Dar à propos de fețele poeziei… M-a întrebat cineva, plecând de la ceea ce scria Ion Negoițescu pe coperta a patra a cărții mele de debut, cum că  aș fi un neoromantic, m-a întrebat dacă sunt cu adevărat un romantic. Da, sunt și romantic, dar sunt în același timp și un autor de poezie existențială. Îmi recunosc mai multe fețe ale poeziei, dintre care două sunt pregnante. Mai întâi, un romantism sau un neoromantism, pentru că e bine să ne păstrăm această aură a sufletului nostru, această deschidere, acest miraj și miracol care este uimirea, pe care romantismul o traduce atât de bine în poezie. În același timp, am exersat și exersez reflecția pe care ne-o impune existența, cu toate capcanele și provocările unei vieți.

Cum se naște poemul în cazul dumneavoastră?

Nu știu să vă spun. Poemul vine singur, poezia vine singură. Nu cuvintele creează starea poetică, ci starea poetică își alege cuvintele de care are nevoie. Te trezești cu un vers care se naște în tine și care se dezvoltă și pe care se construiește și se așază întreaga arhitectură a poemului. Atunci când scriam poezie în vers clasic - scriu și acum, mai scriu și ronsete - lucram foarte mult poemul în memorie și nu-l așterneam pe hârtie decât atunci când o strofă se așeza așa cum trebuie. De aceea știu foarte multe poezii de-ale mele pe de rost, pot să le recit oricând. Prin urmare, poemul se naște cu un vers, cu o stare, e o nebuloasă care vine în tine și din care se naște apoi ceva. Dar numai când vine, asta nu se poate comanda. Mi s-a întâmplat să scriu pe capota unei mașini, mi s-a întâmplat să scriu, în lipsa hârtiei, pe un plic pe care îl aveam la îndemână. Pentru că dacă nu prinzi poemul, dacă nu prinzi metafora, dacă nu prinzi ideea poetică în momentul în care a venit, s-a pierdut. După o viață de scris, pot să vă spun acest lucru.

Aveți un program de lucru în ceea ce privește poezia? Deduc că nu…

Nu. Mi se întâmplă uneori să scriu într-o zi două-trei poeme, după care vin săptămâni în care nu scriu nimic. Și nu am nicio clipă intenția să forțez. Nu se poate.

Dar în momentul în care ai învățat cum se face poemul, cum se construiește, nu este ușor să pui pe hârtie poem după poem? După ce ți-ai însușit aceste cursuri…

Care cursuri?

De scriere creative, ca să glumesc un pic. Ateliere de creație.

Singurele ateliere de creație sunt lectura din marii poeți ai lumii. Acolo înveți cum se scrie, de acolo afli secretele poeziei. Scrii nu pentru că te învață cineva cum să scrii, ci pentru că ești născut pentru așa ceva.

Când știți că poemul este încheiat?

Închiderea unui poem, ca și deschiderea lui, sunt lucruri care vin de la sine. Poemul te scrie, nu tu scrii poemul. Când poemul știe că a ajuns la finalul lui, atunci se încheie. A, poți pe urmă să mai lucrezi pe text, la cuvinte,să cauți, să găsești nuanțe.  

Cum rămâne sufletul tânăr, domnule Horia Bădescu? Pentru că aveți sufletul tânăr la 80 de ani!

Rămâne, și dacă doriți un răspuns poetic, vi-l pot da, cu un poem din această carte recentă: „Să te strecori printre zilele,/îngăduitoarele, fastele, plinele,/file albe pe care te trudești/să le umpli cu scrierea/ființei tale cerești,/cu nisipul trupului risipit pe dale/pe care-l calcă doar umbra ta sub sandale./Ce scriere ciudată, încâlcită,/într-o limbă doar de tine citită!/Un poem curs din cer pe pământ,/pe care-l știe doar pasărea-vânt,/dat ție o singură data,/rana fiecărei zile nevindecată.”

Vă mulțumesc!

 

Daniel Moșoiu

[Fragment dintr-un dialog realizat în direct la Radio Cluj]

 

 

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS] Statistici T5