Culoare şi candoare

Dacă mulţi poeţi îşi abandonează producţiile de început, socotindu-le simple încercări, Gheorghe Mizgan vine în faţa cititorilor cu poeme scrise în urmă cu aproape 40 de ani, când autorul ieşea din adolescenţă. Placheta de poezie “Oraşul cuvintelor“, Editura Nico, 2016, adună creaţii lirice din anii 1978-1979, periadă când poetul îşi încheia studiile liceale şi efectua stagiul militar obligatoriu la Târgu-Mureş ca soldat în termen redus. Sunt ani de căutări şi cristalizări ce poartă amprenta contextului cultural şi politic al vremii, cu figura charismatică a lui Nichita Stănescu dominând peisajul liric românesc. Nu întâmplător Gheorghe Mizgan deschide volumul cu celebrul poem stănescian “Poetul ca şi soldatul“, reprodus integral.
Pradă nostalgiilor tinereţii, poetul crede totuşi în valoarea poeziilor de început, iar demersul său este din nou unul recuperator. El mai crede în celebra lege a conservării materiei, enunţată de chimistul Lavoisier: “În natură nimic nu se pierde, nimic nu se câştigă, totul se transformă”. Pentru poezie, acest enunţ al savantului decapitat de Revoluţia franceză ar putea suna astfel: “În poezie, niciun efort nu rămâne zadarnic, toate încercările se acumulează în experienţa maturităţii creatoare”.
Poeme în care inabilităţile vârstei sunt puse în umbră de prospeţimea şi ingenuitatea trăirilor; a dramatiza avatarurile existenţei, abordând teme grave precum deşertăciunea şi moartea, sunt seducţii ale înţelepciunii la care orice tânăr aspiră. Cumva la antipod, poeţii debutanţi de astăzi, căzuţi pradă altor modele, sunt atraşi de poezia minimalistă, mizerabilistă; ei resping experienţa marii poezii încărcate de podoabe stilistice şi, implicit, pe cea a profunzimilor filosofice.
Senzaţia de album de amintiri în versuri e întregită de ilustraţiile de pe coperte în care apare chipul imberb al poetului licean şi soldat. Poetul rămâne fidel bătăilor inimii, nu se dezice de poemele cu iz sentimental, de romanţă: ”Fredonând melodia inimii mele/ Parcurg itinerarul destinului/ Marcat prin adânci mistere;/ Tumultul gândurilor, la răgazul timpului,/ Îmi seamănă în fire/ Răbdare şi seninătate.” (Satisfacţie)
În poemul amplu “Meditaţie“, Gheorghe Mizgan observă cu acuitatea iniţiatului existenţa a două lumi: lumea exterioară şi lumea lăuntrică, manifestări ale unui întreg asupra căruia tânărul visător cugetă profund şi naiv în acelaşi timp: “Stau./ Stau, nu meditez precum fac alţii…/ Starea mea este statică./ Nici o idee nu apare la orizont.“ Aflat în stare de transă, poetul notează imobilitatea gândirii, detaşarea de tribulaţiile mărunte ale vieţii. Fericirea şi tristeţea sunt noţiuni pe marginea cărora brodează întrebări şi răspunsuri edificatoare, pornind de la enunţul patetic “trăiesc ca să sufăr“. Spirit romantic, poetul traversează spaţii abrupte de exaltare şi pesimism. Imaginile sunt încărcate de simboluri şi viziuni grandioase, nelipsite de frumuseţe.
Mai izbutite sunt însă poemele scurte, de notaţie simplă, în care Gheorghe Mizgan excelează prin picturalitatea imaginilor surprinse: “Copaci strâmbi, crescuţi/ pe taluzul gândurilor,/ apăsaţi/ de promoroaca suferinţelor./ Copaci negri cu ramuri uscate/ de tumultul aşteptărilor./ Copaci goi cu crengile plecate/ în calea destinului.“ (Decor cu copaci) Sau imaginea dinamică a ploii: “Colier din picături de ploaie,/ înşirate pe traiectoria căderii/ în ritmul cadenţat al bătăii secundei./ Picături de ploaie prelinse din streaşină/ pe lespezi de piatră pe brusturi/ şi-ntr-un ulcior de lut ars.“ (Picături)
În “Oraşul cuvintelor“ cititorul răbdător va descoperi delicateţea unor imagini risipite ca nestematele pe fundaluri amorfe: “Colină despuiată de cămaşa albă,/ rece şi umedă./ Copaci goi, picurând din ramuri,/ stropi de apă dezmorţită, /izvoare dezgheţate şi pârâiaşe adunate/ de pe culmile aşeptărilor./ Şipot de apă, la confluenţa strădaniilor/ răsfrânte sub soarele blând/ ce-ncălzesc trupurile şi sufletele amorţite./ Stropi de apă, pe-o frunte surâzând/ în soarele învierii;/ Şi lacrimile prelinse, încărcate de gând,/ aşternute-n lumini la picioare.“ (Fiorii primăverii) Sau în poemul ce închide placheta acestui poet deopotrivă sentimental şi raţional: “Drum printre mărăcini şi scai uscaţi,/ către o oază de verdeaţă, undeva,/ departe în adâncul nisipos./ Drum brăzdat pe mări de nisip/ cu talazuri din dune greoaie,/ spre un singur ochi de apă,/ spre o singură oglindă aburindă,/ tu în acel imens troienit de fulgii/ fierbinţi ai tropicului torid. (Deşert)
Gheorghe Mizgan celebrează în volumul de faţă tinereţea, optimismul, generozitatea şi încrederea poetului în virtuţile dragostei. Cu asemenea trăiri neparazitare, poezia nu va pieri nicicând.