Cornel Cotuţiu. La noi: Peisaj stradal

Motto: „Învățătorul este cel care are posibilitatea de a corecta insuficiența cronică a educației primite în familie.” (Nicolae Manolescu)

     Nu disprețuiesc cuvântul „uliță” decât în situația în care el este sinonim cu „stradă”.

     Lumea satului cunoaște proprii aspecte, dintre care unul îmi atrage atenția de multă vreme.

     În mass-media, dar și în dialogurile ce se iscă pe această temă se dau știri, se fac analize pe seama educației și a calității  învățământului, la acest capitol.

     Temelia educației - o spun analiștii - se dezvoltă se săvârșește în familie și în clasele primare; așadar, făuritorii ei sunt părinții și dascălii celor 4 clase de început. Făcând o socoteală (nu tocmai rezonabilă) 6 ani de acasă și cu cei de la cursurile primare fac cât nota maximă în catalog - 10. Iar după aceea această aritmetică, treptat, se vede de o vreme încoace, că intră în ceață.

     Cine face educație în familia de la țară? Nu puțini dintre tați și mame nu au avut parte, ei înșiși, de o educație reală, căci tații și mamele lor - la rându- le - au plecat la muncă prin țară sau peste hotare. Cei rămași au avut parte de bunici și învățători. Aspect, realitate, de găsit și în familiile din mediul urban. Numai că pruncii, adolescenții de azi au parte de cadre didactice  din ce în ce mai vizibil mediocre profesional și de părinți „beneficiari” ei înșiși de o educație precară. (Nu pot să uit opinia unui analist într-ale pedagogiei că educația nu poate avea adjective, epitete, amânări - e educație sau nu.)

     Strada e una dintre scenele diurne, cu o paletă de secvențe repetabile. La o oră a dimineții ies „să fac pași”. Expresia o rostesc interogativ cunoștințe amabile, întâlnite pe traseele preferate. Unii știu că-mi displace întrebarea, de o falsă politețe, „Ce mai faceți?” Sunt perindări concice: „Pași?”, iar eu: „Păi, nu?”

     Pe bărbații coborâți din Pocreaca, îi recunosc ușor, asta nu pentru că nu puțini au făcut școală și cu mine. Precumpănesc anume comportări. Dacă e ceva de pus la cale, cei doi stau față în față; trotuarul nu e îngust, dar au reflexul taifasului în mijlocul uliței.

Mă amuză când 2-3 poartă dialog vioi; deși e un braț distanță între ei, și-au păstrat însă deprinderea  strigătului de acasă, de pe un deal pe celălalt; încât, nu ai alcă cale decât să străbați distanța liberă dintre protagoniști.Horcăitul și scuipatul într-o lăture parcă se vrea asociat cu zgomotul teribil al motocicletei în trecere pe uliță

     Mergeam într-o zi, răbdător, la distanță potrivită de doi bărbați, dintre care unul, furios, rostea la scurte intervale ziceri precedate de „Băga-mi-aș!” Au traversat strada, dar fără ca acesta să fi renunțat  la verbul care-i ușura, cu voluptate,  mânia.

     Mi-a displăcut dintotdeauna să văd pe stradă femeie tânără cu țigara între degete. Nu-i va fi spus nimeni ce dizgrațios, ce inelegant este să apari în lume fumând?

     La câțiva pași mai încolo, am trecut pe lângă o terasă, dinspre care veneau, pe un ton deșănțat, hohote de râs: O priveliște cu patru adolescente la o masă, singura ocupată în dimineața aceea.