Complicata ”problemă” a sensului cuvintelor

Doi tipi împătimiţi ai problemelor de filologie discută despre multitudinea de sensuri ale vorbelor.
-Vezi?-spune primul- să luăm aceste două cuvinte: „nenorocire” şi „catastrofă”. La prima vedere s-ar părea că e o sinonimie aproape absolută. Poate să fie ceva diferenţe doar de cantitate evenimenţială, catastrofa incluzând de obicei o mulţime umană destul de consistentă, pe când nenorocirea poate lovi şi ea mai multă lume, dar foarte adesea spunem aşa ceva despre o persoană sau , oricum, câteva.
-Nu, eu cred că e acelaşi lucru! comentă cugetător al doilea.
-Da, dar pot apărea şi diferenţe foarte mari! făcu filosofic primul.
-Diferenţe? Care?
-Păi uite, ai văzut policandrul cel mare din Camera Deputaţilor, acolo unde uneori se reunesc şi senatorii?
-Da, măi! Fain obiect a pus acolo Ceauşescu, ierte-l Dumnezeu! Erau două la fel şi unul l-au vândut în Austria imediat după revoluţie.
-Acuma închipuie-ţi că în plină şedinţă ar cădea candelabrul ăsta în capul politicienilor. At fi o catastrofă, nu?
-Da, ar fi. Ei şi? Dar care e nenorocirea? Nu-i tot aia?
-Nu! Nenorocirea e că nu cade!