“Clipa de prietenie” dăruită de dna. Virginia Brănescu (Ed. Karuna, 2009)

“Doamne, unde-ai să ne aşezi pe noi,

visătorii,

care-am băut din corola florii

de mătrăgună?

N-am avut altă bogăţie

decât praful de pe tălpile noastre

şi altă casă decât zările albastre.

...Doamne, dintre toţi copiii Tăi,

numai noi am fost ca paserile în aceste văi.”

(Magda Isanos)

Există o oarecare obsesie a distinsei autoare pentru firul de nsip ce trece prin spaţiul îngust al clepsidrei. Penultimul volum al domniei sale se întitua ”Clipa”, titlu şi motiv ce conţine în sine destulă poezie. Motivul l-a preocupat şi pe Goethe, al cărei erou (Faust) ar vrea să poată spune cândva: ”Opreşte-te, clipă, că eşti atâta de frumoasă!” Şi Eminescu glosează melancolic despre “Clipa cea repede / Ce ni s-a dat.” // “Orice noroc /Şi-ntinde aripile / Gonit de clipele stării pe loc.” De fapt, atât de multe ale existenţei noastre, rememorate, par fulgurante clipe.

Prezentul volum, realizat copertual prin colaborarea salutară a dlui. Gheorghe Mizgan, face cinste prin grafică şi rigoare (dnei. Jeniţa Naidin- felicitări!) autoarei şi Editurii deopotrivă. Tematic se continuă ca idee inspiratoare un volum anterior (“Ei despre mine, eu despre ei”), adevărat document literar probator al raportului autoarei cu lumea literară şi artistică în general. Dincolo de relaţia cu condeierii, dna. Virginia Brănescu ar dori să reliefeze evidenţa unei relaţii de amiciţie interpersonală, depăşind cadrul unui aşa-zis club pentru cultivarea admiraţiei reciproce din cotidian. Caracteristică fundamentală a fiinţei este capacitatea superioară de comunicare, adică prin cuvânt. Se întemeiază astfel o relaţie pe orizontală, interumană şi una pe verticală, între om şi Dumnezeu, Creatorul său. Comunicarea este proprie universului nostru şi la animale şi chiar la plante, dar numai ca semnalizare: E primejdie! Am aflat hrană! Mi-e bine! Sufăr ( de arşiţă, din pricina coasei!)

Foarte mulţi din cei amintiţi în volum au (şi am) trecut pragul familiei Brănescu, unde putem afla un adevărat şi reconfortant muzeu pictorial, o gazdă totdeauna primitoare, cu masa încărcată de felurite bunătăţi, cu dl. Nicolae, blândul domn Nicolae invitându-te afabil şi generos la un paharde vin... Un cadru atât de paşnic, idilic chiar, cu nelipsitul ciobănesc ce se cere luat în seamă de cum intri în curtea pe care o stăpâneşte,”Măi- i-am zis odată- tu ai acte de proprietate pe curtea asta?” N-a spus nimic, dar s-a uitat cu ceva trufie spre casa stăpânilor care l-au investit cu autoritatea de cerber la domiciliul de faţă. Şi viţa de vie şi ordinea calmă a lucrurilor, amimntind casa unui Ibrăileanu sau Ionel Teodoreanu, toate, pe care nu ştiu să le mai fi aflat în lumea bistriţeană cunoscută mie. Nu ca bogăţie, fereşte-Doamne, ci căldură sufletească.

Dacă luăm în considerare că pentru foarte mulţi autori ai vremii noastre a edita o carte e un adevărat act de jertfă, cât de mult trebuie să admirăm astfel de personalităţi, precum dna. V.B., care nu pridideşte a scoate tom după tom! (Şi rodnic… mereu spre toamnă, încât nu ştii că piersicile se coc pe când îi apare vreun volum sau când scoate vreun op se coc piersicile -de bucurie!) Acum, când publicul cititor este copleşit mai curând de supravieţuire, de domeniul securitar decât de cultură, firesc este ca scriitorii înşişi să dea pildă de înălţare peste realul deloc încurajator din punct de vedere cultural. Astfel, prima parte conţine exprimări literare despre o sumă impresionantă de scriitori din proximitate sau din felurite părţi de ţară: Menuţ Maximinian, Margareta Moldovan (delicata dnă. profesor şi mie, maestru în arta fotografică şi al desenului, căreia îndrăznesc a-i face un omagiu sincer şi târziu), Marcel Lupşe, Marian Popescu, Aurel Borgovan, Traian Parva Săsărman, Melania Cuc, George Vasile Raţiu, Ion Th. Ilea, Adrian Mănarcă, George şi Marilena Toxin, Ion Mânzat, subsemnatul etc

Partea a doua a volumului (fiindcă avem un volum, nu o plachetă). redă exprimări literare evaluativ-critice ale altora despre creaţiilor domniei sale din sfera literară, a graficii sau a picturii. De semnalat bogatele colaborări cu grafică la felurite reviste (“Litera Nordului”a dlui. Dumitru Munteanu , “Dor de dor” a dlui. Marin Toma etc., etc.) Cu penelul în grafică sau cu vorba rostită, dna. Brănescu îmbărbătează cu generozitate şi politeţe englezească desăvârşită şi pe alţii în ceea ce neuitatul badea George de la Hordou numea “lupta vieţii”. Acea luptă spre culmile căreia Pavel, dumnezeiescul Apostol al neamurilor, putea să spună:”Lupta cea bună am luptat…”

Segmentul ultim al volumului (căci avem un triptic) este o addenda cu material de ultim atelier, aproximativ în aceeaşi tonalitate, dar cu alte condiţionări spaţio-temporale, segment ce se lecturează cu plăcere.

Coperta primă înfăţişează un apus al soarelui ce scapătă măreţ spre munţi. Nu credem că este o sugestie literară, fiindcă boala scrisului nu este-din câte cunoaştem- curabilă. Un volum cheamă pe un altul mereu, precum ciuturile scoţând lichidul vital din fântâni. Cât despre timp, ştim că el este egal în faţa lui Dumnezeu, Împăratul veacurilor, fie el timp al copilului sau adultului. Precum sălbaticii din vechime s-au obişnuit să observe, la fel noi, admirând apusul, ştim că va fi urmat mereu şi mereu de splendorile altui răsărit de soare.