”Per aspera ad astra” sau cum nasc dictaturile belşug de premii Nobel… (1)

Aşadar,”Pe căi aspre spre stele”…Prima „înnebunire” s-a vădit în cele din urmă cu maxim folos pentru autoare, din ea decurgând, iată, un premiu al inventatorului dinamitei. Acum- spune domnia-sa, dacă ar trăi în România zis democratică, crede că ar avea ocazia a doua oară. Cu certitudine, din aşa ultimă „maladie” n-ar mai primi pentru operele sale premiul faimosului savant suedez.

Venind la Bucureşti, i s-a părut anul trecut că ar fi urmărită de nişte indivizi, presupuşi din SRI. O fi fost realitate sau i-o fi înscenat-o în glumă proastă Andrei Pleşu ce a făcut pe gazda binevoitoare? Mister! Destul că doamna s-a speriat, s-a oripilat că mai trăieşte securitatea de demult, dar în alte haine şi s-a mutat la NEC- conform „preţioaselor indicaţii” ale dlui. Pleşu. Conform viziunii din proza domniei sale, povestiri, romane, a ajuns să creadă că inamicul securist se ascunde-n lucruri, flori şi-n toate cele, frizând patologicul.

Oricum, democraţia, viaţa tihnită, nu făureşte premii, cununi de laur şi alte salbe florale laudative. Prin ce mister? Este oare suferinţa o arie tematică mai proprie firii noastre? Se ştie că autorii de comedii şi cărţi hăzoase sunt pe departe în minoritate în bibliotecile lumii, comparativ cu „prelucrătorii” de lacrimi.

„Privind înapoi (fără „mânie”)-de ar fi să parafrazăm titlul celebrului roman al lui John Steinbeck) , constatăm că traumele generate de nişte regimuri opresive au izvodit o grămadă de autori ce au primit - evadaţi în lumea democratică- mult râvnitul Nobel pentru literatură. Să ne amintim de câţiva măcar, din cei faimoşi: Ernest Hemingway, combatant antifranchist, participant la cele două războaie mondiale, cu „Adio arme” şi „Pentru cine bat clopotele” (ultimul, cel din Spania a premers în realitate teribilului al doilea război mondial); Gunter Gras (a se scuza lipsa punctuleţelor deasupra lui „u”) cu „Tobă de tinichea” înfiera nazismul; Imre Kertesz, evreu-maghiar scăpat din iadul de la Auschwitz cu aceeaşi temă, Pablo Neruda şi „vărul” sud-american Gabriel Garcia Marquez, despre regimurile dictatoriale sud-americane; Gao Xingjian necruţătorul devoaltor al regimului comunist maoist, Orhan Pamuk, abia a „pomenit”despre pogromul contra armenilor şi a ajuns a fi ostracizat în patria lui otomană, ca să nu mai facem vorbire despre Soljeniţin, care în „Gulagul” său dezvăluia regimul opresiv stalinist şi lumea penitenciarelor sovietice, şi ajungând la „liebe Herta” a noastră. Aşadar, cei ce au trăit experinţele unor regimuri opresive şi le-au redat în haina literară a exprimării, au ajuns celebri… dar în lumea democratică. Adică unde? Într-un tărâm unde e linişte şi unde operele lor literare narează experienţe (reale şi mai ales născocite, hiperbolizate cât încape), dintr-o altă „lume”, un alt tărâm, naraţiuni vaste ce îi destind pe moleşiţii democraţi, distrându-i cu feluritele înflorituri despre o altă „planetă infernală” în care au vieţuit o vreme.. E ca în relatarea aceea în care se spune că, cei ghiftuiţi de bogăţii aduc adesea la banchetele lor tot felul de calici, care de care mai zdrenţăroşi, spre a-i trezi din viaţa oţioasă şi a-şi aduce aminte de ceea ce ei habar n-au, de mizeria cea mai adâncă, de înjosirea bietei fiinţe umane şi de care…ei n-au parte, iar astfel să se simtă fericiţi. Aceştia însă nici nu dau slavă lui Dumnezeu nici nu aruncă spre vitregiţii sorţii „pâinea cea de toate zilele”- Doamne fereşte!

Dacă Frau Herta Muller rămânea în hulitul lagăr comunist (născându-se-n 17 august1953) şi vieţuind apoi în lumea lui Ceauşescu, nu s-ar fi pomenit despre ea „never”,cum zice britano-americanul. A scăpat, plătind statul german în 1987 lui Ceauşescu 8.ooo de mărci pentru a o face din săsoaică de România cetăţean german, la vărsta de 34 de ani. Un fel de comerţ, înjositor oricum, socotindu-te material de export, ca orice conservă sau mobilă. Cum nemţii doar se distrează şi nu mai ştiu face copii, îi cumpără-adulţi precum pe Herta noastră sau primesc turci şi alte naţii islamice- despre care apoi spune că-s „nespălaţi”, scârbindu-i foarte. Mă rog, pudră de aroganţă „jermanică”!

A scăpat Frau Herta din Banatul lui Ceauşescu, după ce fusese „coborâtă” (înjosită) la statutul majorităţii populaţiei, de „om al muncii” într-o fabrică (traducătoare din germană) şi îşi va rememora şi înflori ulterior, cu deosebire acea perioadă a copilăriei şi adolescenţei din”deceniul întunecat” ca şi perioada ceauşistă. În fapt, literatura minte frumos şi şocant mai ales. Pentru beletristică, adevărul e adesea un balast, pe care-l lasă în seama ştiinţelor exacte.

Dacă vrem s-o înţelegem „in integrum” pe Herta Muller, trebuie să acceptăm un pic vechea lume săsească din „Unio trium natiorum”, care privea trufaşă şi dispreţuitoare pe români, popor de primitivi, de iobagi în viziunea lor. În Bistriţa noastră, de pildă, românii trebuiau să iasă din burg înainte de apusul soarelui şi doamna Virginia Brănescu, copil pe atunci, la început de veac XX, surprinsă de apusul intempestiv solar, plânge în burgul „umflaţilor” saşi aristocraţi. Fetiţa uitase de timp, copiii trăind în infinit.

Dacă la statutul de minoritar fără privilegiile de odinioară s-a adăugat şi dictatura românului (oricum) Ceauşescu, lesne e de înţeles revolta interioară şi disconfortul extrem al nemţoaicei Herta când i se cam face aducere-aminte de ţara natală, unde totul îi pare sub controlul securităţii. Asta cel puţin în literatura domniei sale. Dar… şi mâine-i o zi, de ne-o va dărui bunul Dumnezeu şi vom sta la poveste, iubite cititorule şi tu, iubită cititoare, spre a înţelege ceva din şocul atribuirii multora din premiile pentru literatură ale inventatorului dinamitei, savantul şved Alfred Nobel.