Această zi tristă pentru femeile ucrainene

Suntem femeile ucrainene! Suntem mame, soții, fiice și surori!
În aceste zile suntem chipurile tristeții. Pe pământul țării noastre se răspândește tristețea în inimile noastre. Dintre toate femeile din lume, suntem acelea care, în zilele acestea, absorbim tristețea. Câte picături negre lasă inimile noastre în aceste zile? Și roua este neagră, ea poartă culoarea tristeții și curge prin venele noastre. Și, acolo, în inimile noastre roua neagră a tristeții se preschimbă, devenind palidă și albăstruie.
Sufletele noastre sunt inundate de forța magnetică a tristeții. Suntem cele mai triste femei: mame, soții și surori, decât toate făpturile. Suntem triste și pentru că în aceste vremuri sunt ființe care-și permit să râdă, să rânjească, să ucidă. Trăim într-o lume în care fierbe tristețea, clocotește durerea, bântuie moartea!
Cum puteți fi atât de grosolani și de cruzi, voi, fraților de aceeași credință cu noi!?
Când ați devenit atât de răi și de urâți?
Pe toate căile, pe toate drumurile care mergem s-a așternut întunericul. Gândurile noastre picură lacrimi, iar simțirile freamătă în tristeți. Un foc nestins ne-a cuprins întreaga noastră ființă. Și acesta nu se va mistui niciodată!
Ce suntem noi?
Doar atât: jertfe pe altarul tristeții care este pământul țării noastre, cenușiu, posomorât, cu gândul de a fi șters de frații noștri de pe această planetă.
Acuma, inimile noastre sunt niște insule izolate, inaccesibile în acest ocean nesfârșit al tristeții. Inimile noastre și-au închis cămările care găzduiau bucuriile.
Luminile ochilor ne dor pentru că multe miezuri de noapte fost-au neadormite.
Suntem zidite în chinuri, sufletele ni-s pline de amărăciuni.
Sufletele noastre, speriate și prigonite de grozăviile pe care le trăim, strigă pe Domnul ca să aibă grijă de noi, de tot neamul nostru.
El, Iisus, e dulcea noastră mângâiere în această lume amară, în El ne e nădejdea de a ne recăpăta bucuria noastră veșnică în această lume tristă.