Vasile V. Filip: Echinoxist fără voie

Pentru orice scriitor, momentul când şi-a văzut pentru prima oară numele tipărit într-o publicaţie este unul de neuitat.

 Ce amintiri aveţi despre momentul când v-aţi văzut, pentru prima oară, numele tipărit într-o publicaţie?

 Anchetă realizată de Ilie Rad

                Nu-mi amintesc să-mi fi dorit vreodată, în lunga mea copilărie (care doar s-a pârlogit, trăind ascuns și marginal până azi, sfiindu-se mereu să declare că n-a mai murit) să-mi fi dorit, așadar, să „debutez”. Să debutez ce? Să debutez pe cine? Că scriitor n-am visat să fiu. Critic – nici atât. Tot ce-mi doream (în ascuns, că de lucrurile fără noimă cată să te rușinezi) era să am vreun aparat mic, de băgat în buzunar sau în trăistuța de școală, la care să pot asculta când vreau cântecele pe care le auzeam uneori la radio și n-apucam să le rețin întreg textul (în italiană, de obicei, limbă pe care să nu vă închipuiți că o cunoșteam); dar mai ales să reascult acele piese de teatru, pe care le ascultam seara, după ce tata și mama adormeau. Le ascultam, nu o dată plângând. Căci ce vină avusese Oedip de-și scosese ochii, sau Lear, că o pierduse pe Cordelia? (Îl auzeam tânguindu-se și-l „vedeam” legănând trupul fără viață al mezinei pe genunchii săi de bătrân fără căpătâi). Cine să-și închipuie că, atunci când copilul din mine va deveni unul bătrân, lucrul (cu ascultatul) va deveni nu doar posibil, ci banal, că nici nu merită să-ți mai faci timp pentru cai verzi pe pereți.

                Ba chiar nu mult mai târziu, spre sfârșitul liceului, când profa de română ne-a pus, celor care colaborasem la revista liceului, problema debutului într-o revistă de dincolo de gardurile acestuia, mi se părea că umblă după potcoave de cai morți. Să citesc, da! Dar de ce să scriu, când Shakespeare, sau Schiller, sau Tolstoi spuseseră cu sute de ani înainte ceea ce era de spus despre om, ceea ce aș fi vrut și eu să spun, dar mi-o luaseră înainte? Și atunci i-am spus că, decât să scriu banal (sau nici măcar), mai bine să deschid ochii altora spre capodopere.

                Tot așa simțeam și-n facultate. Vânzoleala de la „Echinox” mi se părea animată mai ales de snobismul „autorlâcului”. Dar când dl Ion Vartic m-a trimis cu o lucrare de seminar la revistă, s-o dau spre publicare, am fost tare mândru în sine-mi, pentru că nu auzisem decât lucruri de plecat urechea la ele, din gura lui, până atunci. De fapt, nu era o lucrare la seminarul lui (de literatură comparată), ci la al dlui Leon Baconski (de literatură română contemporană): despre un personaj al lui D.R. Popescu, anume Milu, din nuvela Dor, pe care încercasem să-l înțeleg prin „grila” neseriosului Peer Gynt (luminat, la rându-i, prin contrast, de pastorul Brand), despre care el, Ion Vartic, ne vorbise: luminător. (Pentru că, obscur, inimii mele aceste personaje-i vorbiseră încă în acele nopți din copilărie, când trebuia să-i adorm întâi pe tata și pe mama, ca să pot asculta la radio.)  Și visasem, la propriu (adică noaptea, într-o noapte agitată de dinaintea seminarului cu pricina) „soluția” aplicării acestei „grile”. Nici nu mai știu cum a ajuns lucrarea mea de seminar și la dl Vartic. Probabil că eu însumi i-am dat-o (deși nu mă prea caracterizau astfel de inițiative). Știu că Domnia Sa mi-a sugerat titlul sub  care ar putea fi publicată: Un Peer Gynt balcanic.

                Și cu acest titlu a apărut, prin februarie 1979 (dacă nu mă-nșel). Într-un număr pe care nu-l mai am, și nici nu-l mai știu cu exactitate, pentru că nu mi s-a părut important să-l păstrez, nici măcar ca date de identificare. A intrat astfel în mit. Într-o mitologie a tinereții mele interiorizat teribiliste și – propriu-zis – iresponsabile.