Torricelli în chimii, floricele pe câmpii

Vacanțele mi-au fost totdeauna un Tutti Frutti, nu cum s-ar zice azi, ci chiar cum se spunea pe timpul primei din ele, în 1956, când Elvis Presley preluase/relansase melodia cu acest titlu, pe care anul precedent, când eu mergeam în clasa întâi (hai să mă leg de evenimente... importante!) o lansase Little Richard. Da, vacanțele îmi erau cu de toate și, bineînțeles, cu multe, multe fructe, din grădina noastră sau „rechiziționate” în escapade prin ariile satului.
Așadar, venise prima primăvară, apoi vară școlară, când avea să ni se dezlege de cele două vacanțe, mică și mare. Veselie nestăvilită! „Torricelli în chimii, floricele pe câmpii!”, cântau elevii din clasele mari, tulind-o de la lecții. Chiar așa era: când se aduna pentru repetiție corul școlii, cel puțin un sfert din cântăreți o și ușchise deja din perimetrul lui Orpheus, până să răsune primul „la” al camertonului dirijorului, învățătorului A. Craievschi, care totdeauna propunea începem cu melodia „Cuculeană, lugojană, ce tot cânți la noi pe leasă? Ori ți-i foame, ori ți-i sete, ori ți-i dor de codrul verde?” etc. Sigur că ne era dor de codrul verde, pe unde ne pierdeam bune bucăți de zi, potolindu-ne foamea cu fel de fel de poame sau, în cel mai rău caz, cu susai ori chilimbarul rășinii de prun sau zarzăr sălbatic solidificate pe tulpini.
Aproape de finele anului școlar ni se întâmpla ca și cum prologul, zigzagat, sincopat al așteptării vacanțelor, când la ore de diverse materii deja ne gândim la zbenguială, hârjoană, glume, naivități exuberante. Erau ca o repetiție, imaginară, a perioadei în care „scăpam” de școală, unde ni se atrăgea atenția și ni se trăgea urechea.
Vine vipia, de se înfierbântă foarte tare până și cocoșul de tinichea din vârful giruetei de pe terenul de măsurători meteorologice al școlii pe care, de mâine-poimâine, nu o vom mai „deranja” cam vreo trei luni. (Puțin totuși…) Când girueta e în nemișcare, pe ea încearcă să se așeze vreun guguștiuc, vreun graur ostenit de zbor, însă – brusc! – sar ca... arși, frigându-și piciorușe de metalul expus soarelui nemilos.
De cum înaintam în vârstă, de la o vacanță la alta deveneam tot mai importanți proprietari de drumui și de diverse întinsuri spațiale din jurul Negurenilor noștri de baștină, la marginea cărora ne ademenea irezistibil apa râului Răut. (Vă amintiți de Neamul Șoimăreștilor al lui Sadoveanu? Tudor Șoimaru provenea dintr-un sat de pe Răut, situat nu departe de Negurenii noștri...) La pod, se aducea la murat cânepa, se scăldau nătăfleții de până la 7 ani și mai fricoșii de 8-9 ani. Apa era limpede, de puteai urmări, ca fascinat, cum se mișcă îndemânatic micile castaniete înotătoare, portocalii, ale bobocilor de gâște, de rață… Aici/acolo apa era în față, caldă și pe pici-gâgâlici nu-i păștea primejdie de înec, ei fiind mereu în fața ochilor celor maturi, ce trebăluiau la pus sau la scos cânepa, la ghilitul pânzei, la pescuit porcușor, șaran (crap mic), zvârlugă, ocheană, baboi. De aici se încărcau tăbultocii cu scoici – cât frunză și iarbă scoicile! – pentru hrana bobocilor, rațelor, gâștelor ce nu erau lăsate la apă.
De la prașa colhoznică, unde ne ajutam mamele, ne abăteam la pădure, la Cucu. De cum ajungeam în hățișurile silvestre, țipam, hălăduiam, fascinați de repetitivitatea reactivă a ecourilor. Dar – Țist! – de la un punct încolo, ne dădeam seama că ne… deconspirăm și deveneam cu toții extrem de atenți, „montați” de perpetua tensiune a spionomaniei; atenți că, poate, iată, după tufișul cela, după copacul celălalt se poate ascunde vreun spion, vreun dușman al primei țări socialiste din lume! Pentru că răii și răutățile, dușmanii poporului sovietic multinațional și multifericit, nărăveau neîncetat să ne încalce hotarele, folosind cele mai perfide mijloace. O, sancta simplicitas!...
Ne maturizam cu o vacanță, cu o vară, în care nu stătusem chiar așa, de florile cucului, – tot mai prinsesem ceva cheag în ale experienței, în ale științei de viață, cum s-ar spune. Și iată din nou: „Goarna școlii sună, sună, / Toți copiii se adună!” Septembrie cu ochelari fumurii (deja se răspândiseră și prin Negureni atare lentile „boierești”, bune pentru Insulele Canare) se apără de luminoasele frunzișuri și ierburi, prin care îmbobocesc crestele cocoșeilor tomnatici și eu, piciul-aproape-stihuitor, îmi amintesc de macii roșii legănați, în vara ce s-a dus, prin spicele blonde, înainte de recoltare. „Cu-cu-ri-gu!”-ul subțiratic, hazliu, cântecul ne-deplin, dar bucuros al târziilor pintenați prevestitori de musafiri – cine are a veni? – sonorizează pagini din Punguța cu doi bani a lui Ion Creangă care, sigur, vă amintiți, spunea: „Hai mai bine despre copilărie să povestim...” Și despre vacanțe, bineînțeles.

P.S. În imagine, cu mama Anastasia în vara primei mele vacanțe, 1956.