Sistemul (9)

După nopţile de tipografie ieşea din atmosfera încărcată cu aburi de plumb în aerul răcoros şi curat al oraşului invadat de verdeaţă, înconjurat de dealuri împădurite. Trăgea de câteva ori adânc aer în piept, simţind cum toropeala oboselii se risipeşte, înlocuită de calmul şi mulţimea încheierii unei munci stresante şi solicitante.

Primăvara o întâmpina mireasma florilor de măslini sălbatici, care în zori inunda oraşul, înainte ca gazele de eşapament să o estompeze. Era, de altfel, o particularitate a locului, nicăieri n-a mai simţit atât de puternic mirosul acela dulceag şi exotic, specific climei mediteraneene. După măslini venea rândul teilor. Mai bine de două săptămâni polenul lor îngălbenea trotuarele şi aleile parcurilor. Spre vară, predomină mireasma pâinii proaspăt scoase din cuptor, care-i amintea de copilărie. Era emanată nu numai de cele câteva brutării, ci şi de primele maşini care aprovizionau magazinele. Dacă prindea vreo maşină descărcând, cumpăra de la şofer o lipie caldă şi rumenă, pe ales.

Doamne, ce aromă avea! Toate acestea făceau parte din micile ei bucurii, despre care nu se încumeta să vorbească cu nimeni, pentru că nu era sigură că ar fi fost înţelese. Le păstra pentru sine ca pe nişte talismane menite să-i protejeze existenţa. Încă din copilărie se obişnuise să descopere aceste bucurii în cele mai mici întâmplări. O încântau apariţia fiecărei flori la muşcatele din fereastră, mirosul duşumelelor proaspăt spălate, zilele fierbinţi de vară când peste sat pluteau miresmele de grâu copt şi pâine nouă.

Era convinsă că, la nivelul fiecărui individ, aceste mărunte plăceri contau enorm în momentele de cumpănă pe care numai cei complet dezumanizaţi nu le au.

În dimineaţa cu titlurile haioase, cu greu a rezistat tentaţiei de a-şi face cruce la ieşirea din tipografie. A împiedicat-o teama, îngrozitoarea teamă că ar fi văzut-o vreun tipograf, care s-ar fi iţit a doua zi, fie prin redacţie, fie pe la judeţeana de partid cu vestea că „tovarăşa” şi-a făcut cruce, uite aşa, în uşa tipografiei şi s-ar fi închinat ridiculizându-i pe exagerare gestul. Totul era posibil.

Nu şi-a făcut cruce, dar a inspirat adânc aerul răcoros, încărcat cu miresmele măslinilor sălbatici înfloriţi. Nici până atunci şi nici de atunci încolo n-a mai simţit efectul binefăcător al acelei guri de aer curat cu miros de primăvară exuberantă. Păşea pe străzile pustii cu o încântare abia mascată, sigură pe ea şi nu aşa ca altădată, uşor gârbovită de oboseală.

La ora aceea întâlnea doar din loc în loc grupuri de măturători cu salopetele lor reflectorizante, ce hârşâiau alene măturoaiele pe străzi şi trotuare. O urmăreau îndelung cu privirea, nedumeriţi de prezenţa pe stradă a unei femei singure, cu un teanc de ziare sub braţ. Unii o întrebau cât e ceasul şi ea le răspundea amabilă. Uneori era chiar tentată să schimbe cu ei câteva cuvinte. Erau bărbaţi şi femei mai în vârstă, care făceau naveta în satele din împrejurimi. Când se apropia ora de plecare a primelor autobuze, trăgeau cu nădejde de măturoaie tuşind şi scuipând din cauza prafului ce se ridica în jurul lor. Fiind oameni cu câteva clase doar şi trecuţi de prima tinereţe nu-şi mai găsiseră un loc de muncă la combinat. Se mulţumeau cu ceea ce aveau, deşi meseria de „măturător” îi descalifica în ochii consătenilor. Învăţaseră însă să nu le mai fie ruşine cu munca lor. După ce se întorceau acasă, se odihneau puţin şi apoi plecau la câmp să-şi facă norma la ceape. Aşa îşi puteau ţine copiii în şcoli, asigurându-le strictul necesar. Cei mai pricepuţi dintre ei ajungeau să aibă gospodării înfloritoare, cu grădini de zarzavat, coteţe cu păsări şi porci.

Strângea sub braţ, de teamă să nu-l scape, teancul mai voluminos de ziare în dimineaţa aceea, când a dat peste un grup de măturători discutând aprins în mijlocul străzii. Din simplă curiozitate s-a oprit în dreptul lor. Prezenţa ei i-a făcut să tacă. Cercul s-a desfăcut şi-a văzut în mâinile îngrozitor de murdare ale unui bărbat, aflat la mijloc, un teanc de bancnote de câte o sută de lei. De faţă cu ea, bărbatul a început să numere banii, umezindu-şi degetul arătător în gură. Se uita la mâinile lui crăpate, în care murdăria se impregna temeinic, la unghiile lui mari, negre, care nu simţiseră de multă vreme o foarfece. Stânjenit de privirea ei insistentă, bărbatul i s-a adresat:

- I-am găsit, doamnă, şi acum îi număr. N-am tâlhărit pe nimeni. Am dat să mătur gunoaiele de lângă pom şi s-au prins în nuielele măturii. Acum eu zic că sunt ai mei.

Ceilalţi îl priveau admirativ şi oarecum invidioşi pe norocul care dăduse peste colegul lor de muncă. După fâşâitul bancnotelor şi-a dat seama că omul numărase cam 4-5 mii de lei. Banii reprezentau probabil salariul vreunui maistru în construcţii, care se îmbătase zdravăn în ziua de leafă. Iniţial, a vrut să-l sfătuiască pe norocos să predea banii la miliţie. S-a abţinut însă. Nu avea nicio siguranţă că banii ar ajunge la păgubaş. S-a limitat să-i întindă bărbatului un ziar, plin cu altfel de ştiri, mult prea îndepărtate de evenimentul care-i fericise existenţa în dimineaţa aceea. I-a mulţumit îndelung pentru ziar şi s-a arătat de-a dreptul fericit când a văzut data zilei respective.

- Îl duc la nevastă şi copii să-l citească, i-a spus zâmbind cu toată gura.

Privindu-i faţa luminată de bucurie s-a gândit la nevăzutul fir care o lega în acea dimineaţă de jegosul măturător. Amândoi gustaseră din îmbietor potir al norocului.