SCRISOARE DESCHISĂ DISTINSEI SCRIITOARE MELANIA CUC la vestea că scrie o Carte a Archiudului

Vă scriu în Săptămâna Mare, din Zoreni, când cuvintele au un suflu aparte, când  totul „miroase a înviere și-a curat” și a „om scăpat în veșnicie”, când cerul și pământul ne fac straie pentru trup și suflet,  așezându-ne în acea dragoste mai mare ca viața, Învierea. Îmi arunc privirea peste două dealuri și văd Archiudul, căci de la cumpenele fântânilor noastre la cumpenele fântânilor voastre sunt doar două dealuri, al Sânmihaiului și al Stupiniului.  Și pomenesc cumpăna fântânii (motiv eminescian!) la vestea că scrieți  o carte a Archiudului ( o altă biografie a unui miracol), simțind că un asemenea legământ vrea să pună în dreaptă cumpănă zămisliri ale timpului și ale vieții. Căci și locul acesta  ce vă este mână dreaptă are o lungă poveste, apărându-și cu sfințenie numele, vrerea, memoria, arderea, de fapt istoria trecută prin durere și mângâiere, trudă și bucurie, vuiet și șoaptă; contururi ale urcușului spre nesațiul luminii mărturisitoare. Și atunci, fericit cel care are ce mărturisi. Archiudul are ce mărturisi  prin mărturisirea Dumneavoastră, copilul pe care l-a trimis în lume, călătorind spre atâtea linii de orizont  spre a afla înțelesuri, ca mai apoi să aibă unde să se reîntoarcă întru cinste și omenie; împlinind. Astfel,  preluând fior din slovă liturgică, aș spune că  n-ați  venit în satul cât e un deal și-o vale, dar cât e câmpia lui Dumnezeu, să stricați, ci să împliniți.  Cu cinste și omenie. Archiudenilor  le era legată  cinstea și de plugul din arătură și de ponturile din jocul de duminica și de sufletul satului care fâlfâia pe lângă ei (citez din lirica blagiană) ca un miros sfios de iarbă tăiată;  la fel omenia cu care își deschideau  porțile, casele și gândurile, fiind neîncruntați și neposomorâți (precum rohienii de care vorbea Monahul de la Rohia), grijulii atunci când tăiau pâinea pe merindarea pusă în colțul mesei, să nu cadă pe de lături nicio fărâmitură care ar fi putut să-l supere pe Bunul Dumnezeu cu chipul încrustat în fiecare bob de grâu.  Îi cunosc pe archiudeni, preamărindu-și legea și statornicia,  din spusele părinților care treceau prin Archiud în drum spre Teaca sau din vorbele Lelei Lucreția  din Zoreni care avea rude la Archiud, venind lătureancă în zile de sărbătoare,  admirându-i straiele și coșul ospeției cu care pornea la drum.  Venise, apoi, și timpul să-l privesc cu nesaț pe distinsul  Profesor de la Literele Clujene, Ion Vlad, inegalabil în rostirea bogăției limbii române  și în interpretarea textului literar, simțindu-i frumusețea și puterea rădăcinilor Archiudului natal. Prin îndrăgitul Profesor, Archiudul ieșea dintre dealurile sale în largul lumii, povestindu-și zestrea. Eram și noi în candela pe care impunătorul Profesor o purta așa cum i-au aprins-o vechimile și Duhul locului.  De fiecare cuvânt atârna spiritul și al altor tărâmuri transilvane-gemene, căci ne regăseam cu toții, bunăoară,  în spiritualitatea  lui Urcan Bătrânul din opera lui Pavel Dan, neîncetat studiu pentru Profesorul de teorie a literaturii. Mai departe, i-am văzut pe archiudeni , ca reporter, cum veșniceau în icoanele din găbănașul Dumneavoastră, cuibar al soarelui, și i-am văzut cu ochiul minții și al admirației după ce am ajuns la ultima pagină din „Iisus din podul bisericii”. Iisus era și satul așezat  molcom și grăitor în podul bisericii să-și ocrotească acolo taina; urcușul ceresc.  Era satul privitor în sus și omul privitor în sus. Staturile acestea devin laitmotiv, credem, în Cartea Archiudului pe care o rânduiți ca punere în pagină  a arhivei locului, a dreptelor înscrisuri  dar și a inefabilului. Vom zăbovi în limanul ei. Sunteți, nu ne îndoim, monograful și  în același timp povestitorul, dându-i cărții gust de pâine și sare. Dealurile de un verde gălbiniu, cărările, grinda caselor , crucile de la răscruci, turnurile albe ale bisericilor, prunii și merii  grădinilor și mai gingașe decât toate florile de cicoare care străjuiesc vara marginile drumurilor reverberând  și ele albăstrimea locului sunt ofrande, iar o carte despre ofrande e la rându-i ofrandă ( Să fii pământ și totuși să lucești ca stea), îndepărtându-se de rumoarea vorbelor deșarte, aflând Locul Înalt în care făptura să poată prăznui năvala luminii. Și atunci (e un vers din poezia Dumneavoastră) Nimicul nu mai tremură în acul de busolă. Se înnoiesc Cerul și Pământul. E credința pe care o aveți în veșnicia leagănului, în om, viață și Dumnezeu.

                                                                  Valentin Marica

 

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS] Statistici T5