Prima zi de școală

În ordinea devenirii noastre, învățătorul are o importanță primordială. Multe se pot uita, multe sunt încețoșate în pâcla amintirilor, dar prima zi de școală rămâne vie și luminoasă în mintea și inima noastră. Cu o intuiție, care vis nu este a limpezimii de conștiință, dar care drămuiește bine importanța momentului, copilul așezat cuminte, cu ochii măriți de uimire în banca de neuitat din clasa I, trăiește clipe a căror importanță și unicitate îl transfigurează.
Emoția de pe chipul său este nu numai consecința firească a începutului de viață școlară - în fond, începutul adevărat al vieții – „a doua copilărie”, cum spune Sf. Augustin în Mărturisirile sale, ci al întâlnirii cu o ființă care are puterea, răbdarea și, măiestria și mai ales dragostea să-i dezvăluie „corola de minuni a lumii”.
Mulți dintre noi ne-am atașat sufletește și durabil de învățătorii noștri, păstrându-le o amintire aurită toată viața, precum Creangă lui Bădița Vasile sau Mihail Sadoveanu Domnului Trandafir. În mintea cu înaripat zbor a micilor școlari, învățătorul sau învățătoarea capătă însușiri aproape fabuloase. În calda și sincera lor afecțiune îi așază alături de părinți, înțelegând primii rostul de părinte spiritual al dascălului.
Așa mi-l amintesc și eu pe primul meu învățător, maramureșeanul Vasile Chindriș, mic de statură, slăbuț, dar privindu-ne prietenos și încurajator. Și deși școala în care mi-am început studiile era veche, „Școala de lângă Albu”, îi ziceam noi, ni s-a părut luminoasă și atrăgătoare. Nu-mi amintesc de festivități, precum cele de azi, cu alocuțiuni ale oficialităților și ale cadrelor didactice.
Vorba lui Sadoveanu, Școala aceea nu mai este, „dar acolo, cândva a trăit un om”, pe care noi – școlarii din clasa I a anului 1949 – (nu ne dam noi seama, ce ani cumpliți vor urma!) îi vom păstra chipul în mintea și inima noastră cu recunoștință pentru că este primul care ne-a direcționat spre o profesiune intelectuală.