Pr. Vasile Beni: Pentru noi, cei sănătoşi, important este să conştientizăm ca rugăciunea să nu fie doar la caz de nevoie, ci să facă parte din viaţa noastră zilnică

     Textul Evangheliei la Duminica a şaptea după Rusalii: “În vremea aceea, pe când trecea Iisus, doi orbi se țineau după El, strigând și zicând: Miluiește-ne pe noi, Fiule al lui David! Iar după ce a intrat în casă, au venit la El orbii și Iisus i-a întrebat: Credeți că pot să fac Eu aceasta? Zis-au Lui: Da, Doamne! Atunci S-a atins de ochii lor, zicând: După credința voastră fie vouă! Și s-au deschis ochii lor. Iar Iisus le-a poruncit cu asprime, zicând: Vedeți, nimeni să nu știe. Dar ei, ieșind, L-au vestit în tot ținutul acela. Și, plecând ei, iată, au adus la El un om mut, având demon. Și, fiind scos demonul, mutul a grăit. Iar mulțimile se minunau, zicând: Niciodată nu s-a văzut așa ceva în Israel. Dar fariseii ziceau: Cu domnul demonilor scoate pe demoni. Și Iisus străbătea toate cetățile și satele, învățând în sinagogile lor, propovăduind Evanghelia Împărăției și vindecând toată boala și toată neputința în popor. (Matei, 9,27-35)

Dragii noştri credincioşi!

Rugăciunea este vorbirea noastră cu Bunul Dumnezeu, de la Cel de la Care se revarsă asupra fiecăruia dintre noi “toată darea cea bună şi tot darul cel desăvârşit”. Şi fiecare dintre noi cred că am fost învățați de părinții și bunicii noștri să ne rugăm Bunului Dumnezeu.  

Dimineața, mulţumindu-I Bunului Dumnezeu că ne-am odihnit în noaptea ce a trecut și suntem sănătoși și cerându-I ajutorul să ne ajute la ziua pe care tocmai o începem.

Iar seara, să nu uităm să-I mulțumim Domnului că a fost alături de noi pe parcursul zilei pe care o încheiem şi să zicem cu Sfântul Ioan Gură de Aur „Slavă lui Dumnezeu pentru toate!”

      Însă cred că cea mai des folosită rugăciune de fiecare dintre noi este  „Rugăciunea de nevoie!”  Nu de puţine ori am spus cu toţii: „Doamne, ajută-mă sau Doamne, scapă-mă!”, privind spre Dumnezeu ca spre singurul care ne mai poate ajuta.

       Şi ştim cu toţii că ne rugăm mai stăruitor Bunului Dumnezeu atunci când avem o nevoie urgentă. Ne-am rugat sau ne rugăm când suntem bolnavi să ne dea sănătate. Ne  rugăm când suntem în examene, să trecem  cu bine. Ne rugăm când suntem în călătorie să fim feriţi de accidente şi exemplele ar putea continua. Acest lucru sau această rugăciune am putea spune că au făcut-o cei doi oameni orbi care se rugau ca Iisus, Fiul lui Dumnezeu, să aibă milă de ei.

      Însă pentru noi, cei sănătoşi, important este să conştientizăm ca rugăciunea să nu fie doar la caz de nevoie, ci să facă parte din viaţa noastră zilnică. Pentru că rugăciunea nu este doar de a chema pompierii, doar atunci când avem nevoie, pentru că de Dumnezeu avem nevoie tot timpul vieţii.

          Iar pentru ca rugăciunea noastră să fie bine primită trebuie să avem credinţă, bine ştiind că atunci „când nu mai există nicio speranţă, mai există totuşi una şi aceasta este la Dumnezeu!”

       Credinţa din punct de vedere dogmatic este puterea sufletească de a accepta ca adevărate datele învățăturii de credință, ce nu pot fi înțelese rațional uneori sau nu pot fi văzute cu ochii. Credința creștină este o condiție esențială în mântuire, ea este mijlocul, modul sau calea prin care noi primim harul divin care ni se oferă prin Hristos pentru a conlucra cu El.

A crede presupune un efort, și anume că, dincolo de logica omenească, dincolo de posibil, se poate întâmpla și imposibilul. Credinţa e încrederea în Dumnezeu Care nu ne părăseşte niciodată.

Puterea Rugăciunii şi a Credinţei.  Un preot care purta numele de Arsenie și care a fost un mare duhovnic, a fost deținut politic și a trăit între anii 1893-1973. Și părintele Arsenie, cu un alt deținut care era ateu, au fost pedepsiți cu izolatorul. Celula era neîncălzită, iar afară erau minus 37 de grade Celsius și viscolea. Oricine ar fi pășit afară degera, iar ocupanții barăcilor știau ce înseamnă pedeapsa cu izolatorul, adică moarte sigură. Astfel, părintele Arsenie și Alexei care era ateu, urmau să înghețe în două ore. Nimeni nu mai fusese trimis în celula respectivă pe un asemenea ger, iar singurii supraviețuitori fuseseră cei care săriseră în sus și în jos fără întrerupere, timp de 24 de ore, pentru a nu lăsa circulația sângelui să se oprească. Iar părintele Arsenie și Alexei au fost condamnați să petreacă 48 de ore în acel spațiu strâmt. Părintele Arsenie era bătrân, iar Alexei fusese bătut, așadar amândoi erau epuizați. În timpul celor 48 de ore, părintele Arsenie s-a rugat fără întrerupere lui Dumnezeu, iar rugăciunile lui erau așa de calde și de pline de credință, încât Alexei, care era ateu, a devenit credincios.  Prezența lui Dumnezeu era trăită de amândoi. Știau că nu sunt singuri. Simțeau că Dumnezeu era alături de ei. Aproape de moarte, au văzut că celula se umplea de lumină. Alexei văzu că uniforma de ocnaș a preotului se transformase într-un veșmânt orbitor și alte două ființe îmbrăcate în alb se rugau împreună cu ei. Când celula a fost deschisă, după 48 de ore, gardienii se așteptau să găsească, două cadavre înghețate. În schimb, i-au găsit pe cei doi odihniți și radioși, cu un strat gros de chiciură pe haine. Nespus de mirați, nevenindu-le să creadă că îi găseau în viață, au întrebat: „Cu ce v-ați încălzit?”- „Cu rugăciunea şi credinţa în Dumnezeu!”

Multe ai pierdut în lume

Şi vei pierde tot mereu

Dar să nu-ţi pierzi niciodată

Credinţa în Dumnezeu!

Pr. Vasile Beni