Pr. Radu Liviu Roșu: Am ajuns la credința...

„Căutați mai întâi împărăția lui Dumnezeu și dreptatea Lui, și toate acestea se vor adăuga vouă”. (Matei 6,33)

În procesul terapeutic de recuperare fiecare principiu de recuperare vine să ofere o altă viziune a lucrurilor, asupra relațiilor personale, inclusiv asupra perceperii propriei divinități și a relaționării cu Ea. Principiul al doilea tocmai acest aspect vine să-l lămurească deoarece mulți au concepții greșite despre Dumnezeu.

Fraza ”Am ajuns la credința” sugerează un proces, un progres al credinței ce evoluează în timp.

În eliminarea imaginilor şi viziunilor greşite despre Dumnezeu, există pericolul ca acest proces să devină prea distructiv. Vedem deseori acest lucru la tinerii din Biserică. Ei ajung la punctul de a distruge vechile icoane, dar nu sunt la punctul de a-l accepta pe Dumnezeu aşa cum este El. Deseori, astfel de oameni părăsesc biserica pentru un timp. Acest lucru poate să fie un element important în dezvoltarea lor spirituală.

Este important să ţinem minte scopul acestei munci: pentru creştinii ortodocşi, Tatăl ni se arată prin viaţa şi învăţăturile Fiului său. “Puterea Superioară nouă”, este, în cele din urmă, Dumnezeu Tatăl arătat nouă prin Fiul şi experimentat prin Sfântul Duh.

Poate să pară destul de complicat, până să ne dăm seama că, de fapt, acţiunea lui Dumnezeu în viaţa noastră nu depinde de imaginea noastră mentală despre El. Dumnezeu este independent de imaginile noastre mentale, aşa cum El este independent de ego-ul nostru.

Învăţătura tradiţională a Bisericii ne oferă o clarificare.

Prin Întrupare, a Doua Persoană din Sfânta Treime s-a făcut om. De asta putem fi siguri că pe măsură ce ne intensificăm relaţia cu Dumnezeu, vom relaţiona cu cineva care ştie cum e să fii om. Golul imens care ne separă pe noi şi pe Dumnezeu nu mai este ameninţător. Asta înseamnă că felul în care  relaţionăm cu Dumnezeu va fi şi modul în care ne relaţionăm  cu celelalte persoane. Iubirea lui Dumnezeu pentru noi este asemeni cu iubirea noastră faţă de o altă persoană umană, cu toate că intensitatea acelei iubiri este mult mai puternică decât o putem noi simţi. Iisus Hristos, eternul Logos, ni-l arată pe Tatăl  prin ceea ce este El şi prin ceea ce face. Acest lucru este posibil din moment ce îl putem cunoaşte deplin pe Iisus în umanismul Său, deşi caracterul său omenesc este o încântare şi o minune cu mult peste nivelul normal de conştiinţă pe care îl avem atunci când  relaţionăm unii cu ceilalţi în viaţa de zi cu zi.

Prin întrupare, Fiul lui Dumnezeu a parcurs procesul numit de către teologi  „kenosis” – o golire. Golindu-se pe sine, El ni s-a dăruit nouă – El a venit până acolo încât noi să putem ajunge la El. Învăţăm că ne putem apropia de Dumnezeu aşa cum ne apropiem de o fiinţă umană, şi că nu vom fi arşi de ferocitatea prezenţei Sale. Nu vom fi consumaţi de iubirea Sa, dar vom fi încălziţi de bunătatea Lui.

Devenind om, Isus şi-a asumat şi îşi asumă un risc. S-a făcut vulnerabil, de vreme ce,  doar fiind vulnerabil noi putem să ne apropiem de El. În relaţii, există întotdeauna un element de vulnerabilitate. Dumnezeu s-a făcut vulnerabil de dragul nostru.

„Am ajuns la credinţa” presupune a ne face noi vulnerabili faţă de Dumnezeu.

Există un exemplu în Evanghelie care indică semnificaţia Pasului Doi cu o mare exactitate. Este povestea tatălui care îşi aduce copilul la Iisus pentru a fi vindecat. Băiatul este epileptic, iar bărbatul îl întreabă pe Iisus dacă El poate face ceva să-l ajute. În acest moment, Iisus preia tema şi o înapoiază bărbatului: credinţa omului este cea care va face schimbarea posibilă. Bărbatul acceptă încercarea, dar îi răspunde lui Dumnezeu: „Cred Doamne, ajută necredinţei mele!” (Marcu 9, 24).

Credinţa nu este efortul minţii umane; este rezultatul direct al relaţiei dintre individ şi Dumnezeu. Pe de-o parte, este darul lui Dumnezeu, dat în schimbul încrederii individului. Altfel spus, nu putem face ca această credinţă să se întâmple doar prin faptul că ne dorim. „Am ajuns la credinţa” nu este calea efortului nostru; este calea acceptării efortului lui Dumnezeu.

A face Pasul Doi este ca un copil care sare de pe marginea unei prăpăstii în mâinile părintelui său. Copilul aduce încredere şi inocenţă, iar părintele asigură siguranţă, capacitate şi putere.

A face Pasul Doi înseamnă să ajungi să conştientizezi că Dumnezeu este mai aproape şi mult mai preocupat de toate aspectele vieţii noastre decât am crezut noi înainte.

Una dintre cele mai frumoase întâlniri din Evanghelie are loc între Iisus şi Petru, atunci când Iisus umblă pe apă. Petru, stând în barcă, strigă în întuneric: ”Doamne, dacă Tu eşti Acesta, porunceşte-mi să vin la Tine pe apă”. El a spus ”Vino”. Şi când Petru s-a dat jos din barcă, a mers pe apă pentru a se întâlni cu Iisus, iar când a văzut că vântul este vijelios, s-a speriat şi, începând să se scufunde, a început să strige, spunând: ”Doamne, salvează-mă!” Imediat Iisus şi-a întins mâna şi l-a prins. (Matei 14:28-31)

Petru are încredere în Iisus atunci când se dă jos din barcă şi din nou, când Iisus îl ia de mână la finalul povestirii. De abia pe la mijloc, el îşi dă seama de ce face şi atunci, bazându-se pe propriile sale capacităţi, începe să se scufunde.

Aici îl vedem pe Apostolul Petru făcând Pasul Doi.

Indiferent de ce gânduri şi idei ne conturează noţiunile despre Dumnezeu, la un moment dat în viaţa de adult este necesar să facem ceea ce Sf. Pavel spune şi să lăsăm deoparte copilăria, inclusiv acele imagini şi icoane false despre Dumnezeu care au rămas din lumea copilăriei. Trebuie să îndepărtăm orice falsitate, indiferent de cât de dureros şi trist ar fi.

Prețuiți VIAȚA și alegeți să nu vă pierdeți.

Cu Har și Bucurie, al vostru umil prieten, Pr. Roșu Radu Liviu!