Omul, profesorul George Vasile Raţiu, a plecat dincolo de stele

Ne întâlneam mereu înainte de Sfintele Paşte ale acestui an. Îmi dăruise un număr de cărţi ale domniei sale şi un inedit “Adolescent la mijloc de veac XX”, ce mărturiseau prin cuvântul scris imensa dragoste de cultură, de marii scriitori înaintaşi, de valea natală a Bârgăului, de Prundul în care se născuse, de oamenii urbei. ”Ţi le dau ţie, Vasilică, ştiind că vor fi pe mâini bune.” Promisese- ultime cuvinte- telefonic: “ne vedem imediat după sărbători şi atunci vom povesti.” Când am auzit că…”plecase”, nu mi-am putut stăpâni lacrimile.

Stăteam în spatele biroului la care scrisese George Coşbuc- adevărată relicvă a istoriei noastre literare şi naram împreună cele ale existenţei, ca nişte foşti licenţiaţi ai Facultăţii de Filologie de la Cluj, ambii profesori de limba naţională, cu idealuri proxime. Mă rugase să-i revăd savurosul său jurnal de adolescent din “deceniul întunecat” , de o savoare indicibilă şi pe care-l dusesem grabnic dlui. redactor-şef Vasile Tămaş…

La şaptezeci şi cinci de ani, putea înşira o activitate meritorie de profesor, inspector în probleme ale culturii , director (cel dintâi) al Casei Corpului Didactic din Bistriţa-Năsăud. Numărul mare de cărţi editate au adus lumină asupra unor aspecte interesante ale vieţii noastre culturale: despre valea Bârgăului, Matei Eminescu, fratele marelui poet, înmormântat laBistriţa, despre George Coşbuc şi nepieritoarea glorie a numelui său pe aceste meleaguri, despre scriitori şi cercuri literare. .. Dar cât de fermecător era omul…un om de caracter, afabil, modest şi talentat!

Stam amuzându-ne în biblioteca domniei sale, plină până la tavan de cărţi, aceşti “prieteni” tăcuţi” cum ar fi spus Petrarca, revăzând ediţii vechi ale lui “Mitrea Cocor” sau “indicaţiile preţioase” ale lui Stalin în probleme de lingvistică ori comentând pagini din “Istoria critică a Literaturii române” de Nicolae Manolescu. Sau alte ediţii rare aflate la un mare iubitor de cultură şi artă. Mai mult decât toate a fost dragă sufletului meu credinţa sa în Dumnezeu, o credinţă de stâncă, în ciuda afecţiunii ce-l marcase, credinţă vie în întreaga locuinţă, încât îmi cobora în suflet versul bacovian:”Şi toate aicea-mi sunt sfinte…” Orice despărţire este dureroasă, dar dincolo de suferinţa clipei prin despărţirea de familie şi cei dragi, se află cea mai mare experienţă existenţială: “sărbătoreasca întâlnire” (F..Dostoievski) cu IISUS HRISTOS, Domnul şi Dumnezeul nostru, în a cărui Împărăţie fără lacrimi şi moarte ne vom regăsi cândva toţi. Fie ca bunul Dumnezeu să odihnească blândul său suflet acolo unde drepţii se odihnesc, între cei ce au iubit numele Lui veşnic.