Olimpiu NUȘFELEAN: Nesimțirea de a defila în față

            Buna intenția postdecembristă a educației – și a lumii - de a descătușa personalitatea umană s-a transformat într-o catastrofă națională. Scăpate din chingile indicațiilor comuniste, teoriile practice legate de dezvoltarea persoanei și implicarea socială a acesteia, promovate și puse în operă de școală, vedem azi, au dat greș. Omul e liber să aibă inițiative, să se (auto)promoveze, să înregistreze reușite de viață cît mai multe și mai înalte! Un demers animat de o filozofie justă. Depinde ce căi alege omul pentru asta și cum își concepe libertatea. Mai ales libertatea de… acțiune. Imediat după Revoluție, încă de la grădiniță copiii erau îndemnați să-și desemneze sau să se anunțe ca „leaderi”, să-și asume responsabilități de grup, să se pregătească pentru reprezentarea unui grup sau altul (de interes?). Etc. Perfect! Era – și mai e; și nu mai știu dacă e bine sau nu – era, deci, cultivată îndrăzneala (personală). Era pus în lucru procesul de inserție socială, al învățării și socializării în formarea personalității umane, prin modelare socială și culturală, într-o nouă viziune a luptei pentru existență. Mizam pe un om a cărărui comportament social nu mai era îngrădit de restricții absurde, deschis, generos, dedicat comunității, binelui personal și public. Și așa mai departe. Ne așteptam ca viața și societatea să beneficieze de un asemenea comportament. Și cu toate astea, sau chiar în schimb, cu ce ne-am ales?

            În viața publică defilează acum, implacabil și impertinent, omul nesimțit. Fără simț al frumosului, fără simț al dreptății, fără simț al măsurii. Și așa în continuare. Îngemănează două domenii de activitate duse în detrimentul semenului, al celui de lîngă el: politica și managementul avuției naționale. Ce poți să mai spui despre politicianul care una zice în campania electorală și alta face odată ajuns în parlament? Interesat de satisfacerea unor interese personale, și atît. În general, căci mai sînt și excepții. Cum să-l aduci la realitate pe managerul care se străduiește din răsputeri să prăbușească la zero valoarea unei fabrici, ca să o cumpere el sau să o vîndă astfel unui amic de afaceri? Cum să parezi decizia unui om politic de a se pune în slujba unui străin? Și nu-i doar o chestie de scenarii aiuristice…

            În spectacolul public ne obișnuim cu indivizi care își etalează burțile în care se umflă zilnic fasolea. În ciuda „accesării” unor meniuri oferite la prețuri exorbitante în restaurante de lux, a faptului că se delectează cu băuturi sofisticate în baruri de fițe sau pe puntea unor iahturi ce valorează cît un spital nou construit, acești indivizi își ghiftuiesc „personalitatea” cu hrană (de convingeri) de cea mai proastă calitate. Din scăfîrlia lor rudimentară, noaptea minții răbufnește peste lume și întunecă totul, instituind constelații false alcătuite din steluțe plămădite dintr-un searbăd sclipici existențial. Sînt ași în a argumenta necesitatea construirii fără de măsură a mașinăriilor morții, a punerii științei în slujba crimei și nu a salvării omenirii de la diverse dezastre. Creează dezastre umane („lucrate” în laborator) la concurență cu dezastrele naturale. Inițiază războaie într-o lume însetată de pace și care, la un moment dat, credea că în filosofia vieții învinge dorința de pace. Nu-i interesează costurile la care angajează omenirea dacă, din asemenea costuri, pot rupe o halcă pentru a o agăța în cămara bunurilor sau privilegiilor lor personale.

            De dragul îmbogățirii fac moarte de om. Se caută vinovați și cauze – iată - ale incendiului de la clubul Colectiv, de la stația GPL din Crevedia, de la Ferma Dacilor, ca să dau doar așa, în treacăt, niște exemple, se tărăgănează procese în tribunale, dar la pupitrul marilor decizii ucigașe se află în primul rînd dorința de îmbogățire – grabnică, fără măsură, cu orice preț! – a unor indivizi care au o relație eronată cu lumea din jur. Banii vorbesc! – e o zicală de cînd lumea. Depinde cum societatea, prin valorile ei intrinseci, ține o asemenea tendință în frîu. Și cum sancționează derapajele. Căci le sancționează, prin mecanisme care, poate uneori ignorate, nu ruginesc niciodată. Prin relația cu Cel care a făcut lumea. Dar sînt momente în care societatea slăbește, derutată de propriile confuzii în care cade. Și vin cei fără obraz – sau cu obrazul fardat cu tot felul de pomezi – și schimbă valorile, impun valori proprii, nesănătoase pentru societate. Numai că societatea, în intimitatea sau „ascunsul” corpului, ei își secretă anticorpii sanogeni. Îi secretă și îi păune la dispoziția celor care sînt dispuși să se dedice salvării societății, dorinței ei de însănătoșire. Asemenea anticorpi nu pot fi eliminați din corpul societății. Nici tendințele de îndreptare a lucrurilor.