Nicolae Bălcescu - 170

       Se împlinesc  la 29 noiembrie ,170 de ani de la  trecerea în lumea drepților  a istoricului, scriitorului și a celui mai înverșunat  luptător  al anului 1848-NICOLAE BĂLCESCU. S-a născut la București  într-o familie de boierime măruntă. După tată trebuia să se numească Petrescu, însă păstrează numele mamei , după moșia Bălcești-Vâlcea .

      În 1832 îl găsim elev la Colegiul Sf. Sava cunoscându-i pe Heliade și I. Ghica. De mic era pasionat de istorie .La 19 ani îl găsim militar ( iuncher ).In 1840   participă la mișcarea complotistă a lui D. Filipescu (doreau împroprietărirea  clăcașilor) , fapt pentru care este închis la mănăstirea  Mărgineni , de unde a ieșit după doi ani cu sănătatea șubredă ,deoarece îndurase o detenție grea. Înființează organizația secretă Frăția (cu I. Ghica și Chr. Tel) și se dedică studiilor istorice, călătorind în Franța și Italia. La Paris a luptat pe baricade  în 1848.

  Întors la București participă la Revoluție, e pentru două zile ministru și secretar al guvernului provizoriu. Face parte din aripa de stânga, vrea împroprietărirea  țăranilor, vot universal, rezistență față de turci. Este un vizionar utopic, dorind, o mică republică între cele trei mari imperii (țarist, otoman și habsburgic). Aplicarea acestui ideal ar fi putut duce la desființarea statelor românești. De aceea, mai apoi bărbații noștri de stat au găsit o altă cale politică: întâi  Unirea Principatelor  sub un domn pământean și, după aceea , monarhia constituțională , cu un prinț străin, dintr-o  mare casă europeană (Carol I de Hohenzollern).

  După înfrângerea revoluției, Bălcescu trece în Ardeal , dorind o împăcare între Kossuth și A. Iancu (a stat o vreme în tabăra acestuia). Năvălind trupele habsburgice și rusești, scapă de arestare , deghizat în moț. Ultimii ani îi trăiește în pribegie, ros de dorul țării iubite. Chinuit de ftizia  care-i  anunța sfârșitul ,în primăvara lu i 1852 revine în țară, pe Dunăre, știind  că n-avea dreptul să calce pământul natal. Și totuși , a trecut fluviul, la  8 septembrie, și a simțit pentru câteva ore pământul patriei .

   La pichetul din Turnu Măgurele și-a întâlnit mama. Dar nu a fost primit în Muntenia, deși voia să se stabilească la prietenii din Moldova. Lacrimile bunei mame l-au făcut să lăcrimeze   și el, scrâșnind. Vaporul l-a dus departe de malul românesc,  prin Constantinopol,  în Italia. Trece prin Napoli și se stinge singur, uitat de toți, la Palermo, într-o cameră a hotelului Trinacria, cu numele țării sale dragi pe buze, fiind înmormântat într-o groapă comună din cimitirul mănăstirii Capuccinilor.  Osemintele sale nu s-au putut identifica pentru a fi aduse în România.

   Inainte de toate istoric pasionat, Bălcescu este, totodată, revendicat de literatură, istoriografie, sociologie, economie politică. Erou și martir al neamului, și-a sacrificat sănătatea, căutând cu patimă, în țară și străinătate, documente istorice. A scris cu talent de scriitor:” Puterea armată  și arta militară de la întemeierea Principatului Valahiei până acum (1844)” și întregită apoi cu „Puterea armată și arta militară la moldoveni în timpul măririi  lor”, „Mersul revoluției în istoria românilor”  ș.a. Opera de căpetenie este „Românii supt Mihai -Voievod Viteazul”, la care a trudit în exil , între 1849 și până la moarte, rămasă în manuscris , neterminată și publicată postum de Al. Odobescu.

 

Comentarii

24/11/22 14:53
Rus Augustin

STIMATE DOMNULE I. MITITEAN,
Foarte potrivită „însemnarea” despre Nicolae Bălcescu, omul care în scurta sa viață (1819-1852) și-a iubit cu pasiune patria, dar și pe Luxița Florescu cu care a petrecut câțiva ani și a avut un fiu, Bonifaciu. La 1847 scria Luxiței ... „Parisul e pustiu fără tine. Ești singura femeie pe care o iubesc ... Am nevoie disperată de tine”.

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS] Statistici T5