Mircea Popa: Eminescu, „Geniu pustiu”, și Avram Iancu

             Tânărul Eminescu a fost însuflețit de ideea națională încă din adolesență, căpătând convingerea unității și specificității spațiului românesc și a poporului român locuitor al acestor „țări”, care, în perioada tinereții sale, erau despărțite în chip arbitar de ocupații străine.  A fost atras mai cu seamă de trecutul și prezentul a două din acestea, Bucovina natală, și Transilvania, pe aceasta din urmă socotind-o vatra nașterii poporului român, coloana carpatică primordială pentru  celelalte „promontorii” ale Ardealului. Acest sentiment i-a fost inculcat de timpuriu de profesorul său de la Cernăuți, Aron Pumnul, care i-a vorbit cu ardoare de „foculariul” revoluției române de la 1848, Blajul, crescând și educând, așa cum afirma Perpessicius   „câteva generații de școlari în cultul pentru  trecutul  de luptă al poporului român și pentru valorile sale spirituale.” Între acești școlari s-a numărat desigur și Eminescu, elevul său preferat, pe care bătrânul dascăl  l-a crescut mai mult în casa sa, dându-i  pe mână biblioteca. Atașamentul tânărului învățăcel pentru dascălul său  e mărturisit de acesta și în florilegiul de poezii  Lăcrimioarele învățăceilor, pe care, la insistența sa, școlerii  cernăuțeni i-au dedicat-o, la plecarea dintre ei,  numindu-l „ geniul mare al deșteptării naționale”.  Rămas fără îndrumătorul său de suflet, tânărul învățăcel  a considerat că nu-și mai are locul la Cernăuți, luând  hotărârea să plece spre locul de formare al acestuia, Blajul, salutând orașul cu adâncă venerație de pe Hulă, cu apelativul de „mica Romă”. Acolo a petrecut o vară întreagă, pătunzându-se de spiritul cărturăresc al așezării, dar și de frumoasele povești ardelenești, spuse cu talent de măgărarul liceului. N-a plecat de acolo decât după ce s-a adăpat dn focul viu al cugetării și simțirii  venerabililor conducători ai Asociațiunii Transilvane-Astra, între care s-au numărat desigur Șaguna și Cipariu, reuniți la Alba Iulia, la adunarea generală anuală. E posibil, spune același Perpessicius, ca,din perioada trăită la Blaj  să fi auzit și unele evocări  ale tinerilor studenți  despre  cele petrecute în Transilvania la 1848. Evenimentele de atunci l-au marcat profund, constituind primele aluviuni pentru redactarea romanului  Geniu pustiu, numit așa, deoarece geniul națiunii a pierdut ocazia eliberării depline de sub jugul străin, prelungind mult  avatarurile acestei existențe fragmentate. Perpessicius socoate că ar fi și scris o parte din roman, deoarece într-o corespondență din 1866 adresată lui Iosif Vulcan, acesta vorbea despre  o „novelă” care ar avea-o gata. Ulterior, poetul însuși mărturisește  că  și-a redactat romanul în 1868, la București și Viena, „parte  după impresiuni nemijlocite, parte după un episod ce mi l-a povestit un student din Transilvania”.  E  cazul să dăm crezare mai degrabă autorului însuși și să socotim încheiată geneza în acel an  1868, când poetul, întors după o nouă peregrinare cu trupa Pascali prin Transilvania, a revenit la București în toamna acestui an, când, înființându-se Teatrul Național, a aflat că a fost numit sufleur cu leafă, acest lucru  oferindu-i răgazul de se dedica scrierii romanului.  Mai sunt două aspecte care trebuie luate în considerare. Cel dintâi privește prezența la București a doi dintre bunii săi prieteni ardeleni, Ioniță Scipione Bădescu și Miron Pompiliu, care i-ar fi putut povesti alte episoade din revoluția transilvană. Împreună cu aaceștia s-a înscris în acea toamnă în societatea  „Orientul”, propunându-și să culeagă folclor din mai multe regiuni ale țării, inclusiv din Maramureș, unde poetul dorea să susțină și câteva prelegeri precum Patria română, Poezia populară și Geniul național. Al doilea argument, pe care noi îl considerăm definitiv, este o lectura exactă a răspunsuui pe care același Iosif Vulcan i l-a dat la o altă  corespondență a poetului, dar, de data asta, din aprilie 1870, și care sună în felul următor: „ Domnului Varro. Mulțămită pentru cele trimise. Primim cu plăcere promisiunea d-tale. Ziarul nostru este deschis tuturor acelora care-și dau osteneala de a lucra pentru binele intelectual, moral și material al națiunii noastre. Nu putem determina cu acurateță timpul când vom putea

începe în „Foișoara” ziarului nostru publicarea romanului ce menționezi. Te rugăm să ni-l trimiți, pentru ca, data ocaziune, să-l putem întrebuința.” În mod ciudat nota aceasta a trecut  neobservată de toți cei care s-au ocupat până acum  de roman, majoritatea lor luând în discuție, doar  mărturisirea făcută de el lui Iacob Negruzzi în scrisoarea din 16 mai 1871, în care vorbea despre romanul său. Potrivit  informației din „Familia” putem deduce cu exactitate că romanul era gata, prin urmare, din 1868.  Și am mai putea evoca aici un element de conjunctură, care a contribuit după păprerea noastră la redacatarea cât mai grabnică a romanului. E vorba de apariția în 1867 la Pesta a romanului lui I.C.Drăgescu, poet și scriitor transilvănean, colaborator în acei ani la „Famila”, dar și la „Concordia” și „Federațiunea” cu titlul  Nopțile carpatine sau istoria martirilor libertății. Dedicat conducătorilor statului român în 1848 și 1849.” E un roman car e se ocupă de tumultul românesc din 1784, condus de Horia, ale cărui fapte vitejești  sunt povestite pe parcursul a nouă nopți, de două femei, Varvara și Salvina/ a se remarca numele acesteia din urmă-n.n/, aducând, întrun stil avântat, elogii luptei pentru libetate și independență  tuturor popoarelor aflate sub ocupație străină, dar mai ales a moților din Munții Apuseni. Ceea ce bate la ochi e dedicația  închinată „continuatorilor” acestor lupte, cei de la 1848-49, care n-au fost alții decât Iancu și tribunii săi.  Pentru curajul de a fi invocat acest trecut eroic, romanul a fost imediat interzis,  autorul, student la Medicină la Budapesta,  urmărit de autoritâți spre a fi condamnat,  scăpând doar cu fuga, mai întâi la Insbruk, apoi în Italia. Emnescu a cunoscut bine cazul tânărului confrate întru poezie, deoarece presa noastră a scris mult pe această temă, iar el îi urmărise, desigur, și activitatea poetică din paginile „Familiei”.  În ceea ce ne privește, noi inclinăm să credem că și acest  impuls  exterior l-a îndemnat pe Eminescu să-și termine romanul.

 Factorul motivațional, care a stat  la baza ambelor scrieri, a fost însă unul de ordin politic, legat de proclamarea și instaurarea regimului dualist din 1867, care a desfințat autonomia Transilvaniei și a impus tututor națiunilor din partea de răsărit a Austriei  legile draconice maghiare, care le lipsea de orice perspectivă de dezvoltare proprie. Acest act, împotriva căruia s-au pronunțat toate celelate națiuni robite din Ungaria, între care cehi, slovaci, sârbi, croați, polonezi, a primit din parte românilor o contestare  imediată prin Pronunciamentul de la Blaj, întreaga opinie publică fiind indignată de acest act nesăbuit.  A  fost și cazul lui Eminescu, în acel an, 1868, student la Viena, care a considerat de datoria sa să ia apărarea frațlor săi transilvăneni în marea nedreptate care li s-a făcut. Și fiindcă ideile profesate de el în această situație  se leagă direct de  opiniile și crezurile politico-sociale  care au stat la baza redactării romanului, voi cere îngăduința să poposesc puțin asupra lor.       

 Urgența  a fost creată, aașa cum am spus,  de actul politic nesăbuit al maghiarilor de a transforma Transilvania într-o provincie ungurească prin pactul dualist din 1867. Pentru Eminescu, care iubea Transilvania ca pe provincia sa natală, a însemnat  un fel de asasinat politic, o  infamie,  pe care a dezavuat-o  imediat într-o suită de trei articole publicate în ziarul  „Federațiunea” de la Viena, condus de profesorul bihorean Alexandru Roman. Turneele teatrale  făcute  prin Banat și Ardeal împreună cu trupa Pascaly, cu cele ale Fanniey Tardini sau Iorgu Caragiale i-a  înlesnit cunoașterea  de aproape a realităților fraților de peste Carpați, îndrăgind simțirea curată a oamenilor de aici, frumosul port popular pe care îl păstrau cu mare grijă, limba  și năzuința sinceră în viitor. Pe lângă cunoașterea directă,  el a citit multă literatură științifică,  în care se vorbea de trecutul dacic al provinciei, de vechimea și vitejia conducătorilor lor, de frumusețea plaiurilor carpatine, unde acești oameni simpli și-au continuat existența milenară ca păstori și agricultori, în frățietate cu codrul și munții protectori.  Era firesc, prin urmare, ca aceste sentimente să fi hrănit o bună parte din creația sa, și unul dintre primele sale proiecte a fost legat de crearea une mitologii naționale pe măsură,  care să pornească de la  Decebal, traversând  Evul Mediu cu domnii Mușatini,  cu Ștefan cel Mare și Mircea cel Bătrân, pentru a continua cu vitejii Maramureșului,  și cu  eroii revoluției din Munții Apuseni. Momentul istoric transilvănean luat în atenție de poet, a dus la  așternerea pe hârtie a poemului Mureșanu,  a poeziei  Horia, și a altor Horiade, ce priveau nemulțumiri sociale.   Nu e vorba doar de exaltarea trecutului, deși în Geniu pustiu o spune direct „Mi-ar fi plăcut mult să trăiesc în trecut”, ci și de un program bine gândit de ridicare culturală, socială și economică a ținuturilor transilvănene, el fiind preocupat, conform însemnările sale manuscrise, de caracterul educativ și național al școlii, cum ne lasă să înțelegem o serie de însemnări din manuscrisele sale, cum ar fi cele ce privesc oameni ai școlii, ca Ioan Silviu Selegianu de la Beiuș, căruia dorea să-i scrie pentru a acceptat ca  manualul său de geografie, Manual de geografie pentru tinerimea română (Viena, 1871), să capete o mai largă  răspândire didactică, în vederea „introducerii  de cărți scolastice tipărite” în învățământul românesc, solicitând unui alt autor didactic,  Andrieviciu, să accepte tipărirea cărților „cu o altă ortografie” decât cea etimologică, în așa fel, încât cărțile sale să poată fi introduse „în școlile de peste Carpați”. Faptul că notițele sale înregistrează provincialisme bihorene, precum baciu,sămădău, boitariu, hat, hadă, sbeg, stăvariu, e dovada peremtorie a dorinței de a cunoaște specificul particular al fiecărei zone geografice, confirmată  prin intenția de a ține prelegeri publice în Maramureș, sau de a descrie alte zone ale țării, precum câmpia vestică. La acestea se adaugă notițe și citate după o serie de autori europeni, cunoscuți pentru prezentarea amplă a istoriei și geografiei Transilvaniei, precum  De Gerando, John Paget, Charles Boner, ale căror a observații și descrieri se pot identifica în unele din scrierile sale. La acestea se adaugă lectura curentă a unor reviste germane și austriece ale timpului sau a celor din Transilvania sau din România, citite cu aviditate în bibliotecile și cafenelele vieneze, însoțite de o listă bogată de apariții editoriale din toate ținuturile locuite de români, cărți reprezintând hrana zilnică a tânărului student vienez, închis zile întregi în casă spre a-și  face însemnări și notițe cu privire la tot ceea ce se referea la români. Prezența sa în cadrul societăților studenților români vienezi, precum „România jună” sau „Societatea teologică”, atestă dorința lui de a contribui în mod real la treanspunerea în practică a programului acestora. La ședințele lor, el a participat în mod activ, luând cuvântul, făcând donații de cărți (către  Societatea Teologică) sau a inițiat acțiuni de anvergură precum congresul studențesc de la Putna, implicându-se în mod direct organizarea acestuia. Mai recent, am semnalat  legăturile durabile pe care el le-a avut cu Societatea „Alexi-Șincai” a studenților de la Seminarul Teologic din Gherla, cărora le-a trimis cu regularitate ziarul „Timpul”, iar volumul său de Poezii figurează în catalogul bibliotecii gherlene, cu mențiunea „donația autorulu”.   E vorba, prin  urmare, de un program de educație națională bine asumat, care a cunoscut, în perioada studiilor sale vieneze,  o recrudescență aparte, marcată de faptele politice care au avut loc, și care nu l-au putut lăsa indiferent. Acum înregistrăm  prima ieșire publică a lui Eminescu în calitate de publicist politic,   nemulțumit de legile care au fost adoptate fără consultarea poporului și de viitorul care i-a fost rezervat, aceea de aservit. Protestul său a fost transmis autotităților prin trei articolele semnate Varro și apărute în ziarul „Federațiunea”, în care, nu numai că respinge dualismul, dar recomandă câteva căi de luptă și solidaritate politică, între care un congres al tuturor națiunilor asuprite.  Impresionează, chiar de la bun început, maturitatea judecăților de valoare, ampla și exacta documentație istorică pe care o stăpânește, anvergura și calitatea argumentelor cu care operează, așa cum o pot dovedi cele trei articole, prin care are loc debutul său de comentator politic, misiune de analist și comentaor, continuată apoi la ziarele „Curierul de Iași” și „Timpul”, când și-a dat adevărata măsură a vocației sale publicistice.Cele trei articole din „Federațiunea” la care am făcut referință,  Să facem un congres, În unire e puterea și Echilbrul,  pretind noilor diriguitori ai Transilvaniei respectarea unor princiipii și standarde europene în legile  elaborate, legi care încălcau „suveranitatea și legislațiunea” poporului român din Transilvania, răpind „autonomia  Transilvaniei, fără consimțănântul românilor”, care sunt transformați dintrodată într-o masă de sclavi. Argumentele cu care polemizează  denotă o bună însușire a conceptelor cu care operează, cunoștințe juridice și politice  adecvate, o bună folosire a jurisprudenței istorice  și a atribuțiilor statului în raport cu cetățenii săi.  Procesul de încălcare a normelor  de  guvernare politică, este bne nst rumentat, arâtând că : „Nimeni nu trebuie să fie aicea stăpân, decât popoarele însele și a trece suveranitatea în alte brațe decât în  acelea ale popoarelor e o crimă împotriva lor.” ; „Amploiatul, fie el ministru, fie comisariu regesc,  trebuie să înțeleagă spiritul legilor, al căror mănținătoriu e și trebuie să le înterprete cu fidelitate.” Când au loc abuzuri,   toți cetățenii au dreptul „de a petiționa” și e de datoria lor s-o facă, până când națiunea lor nu e  pusă „pre terenul de drept, pre care stau toate celelalte națiuni ale Austriei, nimica mai mult și nici o notă mai puțin”,deoarece „numai egala îndreptățire poate duce la liniște și la împăcare”.  Atrage atenția că nu dorește să devină legiuitorul tuturor, ci doar să sesizeze abaterea de la norme, încălcarea principiului de etică politică : „nu  suntem noi meniți de a dicta legi lumei, dar nici am trebui să fim așa de abrutizați ca să ne degradăm noi pre noi înșine la rolul de sclavi”,  deoarece  „noi nu suntem nici vrem să fim  maghiari ori nemți. Suntem români, vrem să rămânem români și cerem egala îndreptățire a națiunei noastre.” Articolul următor insistă asupra datoriei de a nu sta nepăsători în fața unor asemenea legi strâmbe, deoarece „nepăsarea noastră ne pierde”, iar pre „promisiuni mincinoase nu putem pune niciun temei.” Continuând să analizeze situația noastră și văzând că cehii și alte popoare cer autonomia țării lor și „răsturnarea completă a dualismului”, el se raliază acestui punct de vedere cerând restablirea autonomiei furate a mareleui principat al Transilvaniei, întrucât noile dispoziții vin „în flagrantă contradicțiune cu cu convingerea noastră, fără consimțământul nostru, căci am refuzat de a discurta ori de a vota legi care a priori erau false și nedrepte”.  Legile după care trebuie să ne conducem trebuie să fie expresia dorinței popoarelor și să aibă acceptul lor implicit  : „ Drepturile și legile ce au de-a guverna pre noi ni-s imanente nouă, căci sunt imanente trebuințelor noastre, vieții noastre, noi nu avem a le cere decât de la noi înșine”.  Articolul ia în discuțe și alte probleme  care sunt esențiaale pentru viața unei națiuni, cum ar fi dreptul la folosirea  limbii proprii, dreptul la instrucție și la dezvoltarea liberă a artelor și științelor. Fiecare popor are datoria de a-și cultiva limba, iar în ceea ce privește limba noastră el dă asigurări că ea  este  „o limbă sonoră și aptă de a esprima prin sunete - noțiuni, prin șir și accent logic - cugete, prin accent etic - simțăminte”. Condițiile civilizațiunii trebuie să fie aceleași pentru toți și nu putem să-i lăsăm pe acești „oprimatori ai autonomiei Transilvaniei, cu scadaloasele lor stări excepționale, cu torturele lor ca în evul-mediu, cu jurămintele sacrilege, oameni ce mistifică unde nu pot contesta și mint unde nu pot combate. Ei nu sunt competinți să ne dea nimica”, afrmă el, concluzionând că „toate  popoarele sunt setoase de  viață proprie și numai din egala îndreptățire a tuturor se va naște echilibrul”.

    Asemenea idei, afirmate cu demnitate și spuse cu voce tare, au creat alertă printre cei puși să controleze sistemul de presă din statul dualist, al cărui dușman inclement a devenit, și pe care l-a  contestat de câte ori a avut ocazia. Sublinind  marea nevoie  de unitate și solidaritate națională, interesul pentru construcția unui stat federal, care să asigure aceleași condiții de dezvoltare pentru toți, el se ralia punctului de vedere  exprimat și de alte națuni asuprite, care vedeau în federalizare un prim pas spre autonomie. Ideile eminesciene dovedesc o maturiate impresionantă, un curaj pe măsură și dorința de a atrage public atenția opresorilor că suntem în satare de alertă. Sunt  principii care, așa cum se poate vedea,  au animat de timpuriu  concepția sa politică și socială. Suita sa de articole a declanșat  un proces de presă, împotriva redactorului ziarului Ioan Poruțiu, chemat să dea seama în fața curții cu juri de la Budapesta, redactorul luând asupra sa și responsabilitatea pentru articolele eminesciene. Acesta n-a acceptat însă gestul redactorului și a făcut declarație publică cu privire la paternitatea articolelor încriminat, lucru adus la cunoștiință, cu oarecare mândrie de redactorul „Familiei”, care declara : „Precum aflăm, autorul e junele poet și colaborator al nostru, d.Michail Eminescu. ”

            Produsul cel mai ilustrativ al modului de a gândi și a acționa a tânărului Eminescu poate fi reperat cel mai bine din paginile romanului său Geniu pustiu, scris în etapa de tinerețe,  la București și Viena, în anii 1867-68, conceput, ca o replică imediată la legile care ne a puneau în situația de subordonați ai națiunii dominante.  Tânărul student vienez a respins cu tărie o asemenea încălcare a drepturilor naționalităților, ripostând în două feluri: 1) publicistic și 2) literar. În primul caz s-a adresat presei,  redactând articolele amintite, iar în cel de al doilea, abordând formula genului romanesc, pentru a o folosi ca avertisment  prin aducerea în prim plan a unei situații de de criză similară. Cazul de la 1848, când popoarele aceluiași stat au luptat între ele, putea servi  de învățământ și luare aminte, deoarece prin evocarea bătăliilor purtate de moții din Munții Apuseni, aceștia au reușit să schimbe rezultatul confruntărilor armate, prin vitejie și spirit de sacrificiu.  Cum avea proaspete în minte astfel de relatări, el a decis că e timpul să-și aștearnă pe hârtie comentariile proprii, încadrate într-o narațiune cu mare potențial vizionar, privind transformarea Ardealului într-un fel de țară românească sui-generis, așa cum a fost pe timpul lui Avram iancu. În acest scop a ales drept personaj central un om ieșit din popor, provenit dintr-o familie săracă din munți, care a luptat cu multe neajunsuri pentru a-și desăvârși studiile. Ideile sale, cu privire la societate și națiune vor forma un  prim eșafodaj pe care se va clădi narația legată de revoluție. Numele de toma Nour e ales anume pentru a îmbina cele două tendințe principale ale firi sale, una legată de neâncrederea în generația sa și forțele care ar putea schimba nedreptățile și cealaltă, de visător romantic și   de ins faustian, care pune mare preț pe opțiunea pentru lupta direct cu caracter social și național.  Asemănătoare ca traiectorie pshologică și destin social sunt ți celelate personaje ale romanului, prietenul său Ioian și surorile,iubite ale lor, Poesis și Sofia, care  își jerfesc tinerețea  pentru a-și scoate familiile de la ananghie. Vizitându-și tatăl bătrân și bolnav el are revelația acestei  acestei rușinoase  sclavii sociale suferite de românii transilvăneni, și, ca atare, singura soluție salvatoare este aceea de a opta pentru revoluție. Nu-i rămâne decât să  ascuță coasa familiei,  transformând-o în lance, să  îmbrace ciorecii moților, țundra și căciula de oaie  și să ia drumul munților unde știa că-i va găsi pe tovarășii de luptă ai lui Iancu. În acest fel, acțiunea devine o cronică a faptelor de luptă ale lui Iancu și ale   combatanților săi, deciși să-și apere libertatea cu arma în mână. Faptele de arme pe care le comite sau la care asistă sunt relatate  într-un jurnal pe care îl destinează povestitorului, celui pe care l-a cunoscut la Cluj într-o seară mizerabilă de toamnă, și pe care l-a identificat repede ca pe un alter-ego al său.  Apelând la metoda  manuscrisului găsit, foarte des utilizată de scrisul romantic de la noi sau din alte literaturi, autorul  are ocazia să ofere schițe caracterologice de mare intuiție psihologică, să nareze credibil, ca martor la evenimente, o serie de scene cumplite, transformând însemnările sale într-o adevărată icoană a  revoluției. Acest jurnal va constitui patrtea a II-a a romanului.  Cea dintâi, intitulată oarecum surprinzător Tasso în Scoția, va fi transformat într-un  prolog de dezbateri libere  pe teme literare și sociale, alcătuind un fel de laborator de confruntare legat de  curentele de idei ale timpului și de modul în care generația tânărului  Toma Nour, e dispusă să le accepte sau să le respingă.  De unde și începutul oarecum abrupt al romanului romanului, care își definește existența prin cuvintele lui Dumas,  dezvoltând o numită teorie despre roman ca „metaforă a vieții”. Aceasta s-ar baza pe relatarea nudă a faptelor, conform unei sincerități și autenticități mărtursite ( respectând acest criteriu el introduce în textul expunerii una dintre poeziile sale, Înger de pază, spre a caracteriza pe una dintre eroine), motivând acest „realism diurn”, părăsit mai apoi prin numeroase inserții romantice, ca o formă de surpindere a chintesenței vieții : „Priviți reversul aurit al unei monede calpe, ascultați cântecul absurd al unei zile, care n-a avut pretențiunea de-a face mult zgomot în  lume decât celelalte în genere, extrageți din aste poezia ce poate exista în ele și iată romanul.”  Desigur, sfatul pe care îl dă nu e urmat nici măcar de el însuși,  deoarece va transforma acest preambul într-o confruntare  de idei social-politice, filosofice, literare emanate de cele două tabere care împarte generația sa în două: în cosmopoliți și în patrioți. Ideile expuse liber, cu mare patos romantic, l-au determinat pe  cel dintâi editor al romanului, Ioan Scurtu, în versiunea din 1903, când a fost dat publicității, să numească scrierea  drept un „mare roman social-filosofic”, ceea ce și este în mare măsură.    Declicul, care marchează potențialul narativ al acțiunii, este dat de întâlnirea povestitorului, ieșit din casă într-o noapte ploioasă și sordidă, pentru a se refugia într-o cafenea, unde face cunoștință cu un tânăr non-conformist, cu idei foarte clare și critice la adresa  generației sale, o generație devitalizată, dominată de interese meschine de ordin material, populată de figuri catilinare, cosmopolită, fără dragoste față de țară, superficială, incapabilă să se dedice unui ideal înalt.  Povestitorul recunoaște  în mărturisirile lui Toma Nour, multe din propriile opinii ceea ce dă naștere la o legătură care va evolua în timp,  : „ M-am dus la el. Locuia într-o cameră naltă, spațoiasă și goală. În colțurle tavanului paiangenii își exersau pacifica și tăcuta lor industrie, într-un colț al  casei, la pământ, dormeau una peste alta vreo câteva cărți, visând fiecare din ele ceea de coprindea, într-un alt colț al casei un pat de lemn c-o saltea de paie, c-o plapumă roșie și-naintea  patului o masă murdară. Pe masă hârtii, versuri, ziare și întregi broșuri efemere ce se împart pe gratis. În fine, totul un abracadabra, fără înțeles și fără scop.” Descrierea ambianței este metoda cea mai bună de a cunoaște în intimitate caracterul personajului, care se dezvăluie ca un romantic  apostat, un caracter faustian, gândind viața în funcție de câteva repere fundamentale, cum ar fi slujirea adevărului, binelui și națiunii, respingerea servilismului cosmopolit, și a „naturilor catilinare”,  nihiliste și sceptice, cărora le opune zborul spiritului liber, plăcerea fanteziei și a  acțiunii constructive. În prolog, el expune toate aceste „noduri” conceptuale, invitându-și preopinentul la o dezbatere în jurul acestor  idei  pe care le propagă. Nu vom asista însă o confruntare, ci o acceptare tacită a lor, drept care în urma legăturii sufletești create, ei își vor spori interesul reciproc, regăsindu-se  în final  în tabăra luptătoare a lui Iancu. Dominanta discuției și a problemei care îi preocupă pe amândoi este în ultimă instanță ideea națională, modul în care fiecare poate deveni  folositor neamului și țării sale. De unde, insistența oarecum teoretică pe  nevoia de a defini națiunea și a  o proiecta pe aceasta pe ecranul  larg al momeeenirii :  „Națiunile afirmă poetul, nu sunt decât nuanțele prismatice ale Omenirei și deosebirea dintre ele atât de naturală, atât de explicabilă,  ca diferența dintre individ și individ.  Faceți ca toate aceste colori să fie egal de strălucite,egal de poleite, egal de favorizate de lumina ce le formează  și fără care ele ar fi pierdute în nimicul neexistenței, căci în întunericul nedreptății și barbariei, toate națiunile își sunt egale în abrutizare, în îndobitocire, în fanatism, în vulgaritate; ci când lumina abia se reflectă în ele, ea formează colori prismatice. Sufletul  omului  e ca un val, sufletul  unei națiuni ca un  ocean.” În acest punct, e de observat că se atinge aici o altă chestiune esențială,  legătura dialectică dintre conducători și mase, temă pe care s-a bătut ulterior multă monedă și pe care el o rezolvă tot atât de inspirat ca mai nainte :  „Când națiunea e-n  întunerec, ea doarme-n adâncimile geniului și-a puterilor sale neștiute și tace, iar când libertatea, civilizațiunea plutesc asupră-i, oameniisuperiori se ridică spre a-l reflecta în frunțile lor și  a-l arunca apoi în raze lungi adâncimilor poporului, astfel încât în sânul mărei întregi se face o zi snină, ce răsfânge în adâncul ei cerul.  Poeții, fiosofii unei națiuni presupun în  cântec și cuget înălțimile cerului și le comunică națiunilor respective.  Dar sunt nouri cari, întunecând cerul întunecă pământul. O, nourii, regi ai pământului vor mâna totdeauna tunetele lor, rezbele asupra popoarelor de valuri;  cu toate că acei nori nu sunt alta decât însuși respirarea ghețoasă și întunecată a valurilor nenorocite. Norii tună, fulgeră și acopăr cu o perdea de fier soarele aurit, și până ce vor fi ei tirani asupra frunților de valuri, până ce întunerecul ce-l aruncă ei prin umbra lor cea  mare, va pătrunde sufletul adânc al mărei c-o noapte rece și tăcută, până atuncea lumea lui Dumnezeu va fi nenorocită.” Lumea lui Dumnezeu are prin urmare nevoie de lumina geniului, cea care face  „ca în albastra împărăție  a cerului” să „înflorească „lumina ca o floare de foc”, dezmorțind  și declașând mișcările subterane. Astfel de vânturi înnoitoare  care vin ca furtunile marine sunt și revoluțiile, cele care canalizează geniul națiunii în direcția dorită de el. Personajul Toma Nour, gândit de el ca un premergător  al schimbărilor, este un astfel de element perturbator.  De cum se întâlnesc, cei doi au intuiția unor suflete pereche,iar Toma Nour  are avantajul perorației  și a îdemnului la acțiune: „Schimbați opiniunea publică, dați-i o altă direcție, răscoliți geniul național, spiritul propriu și caracteristic al poporului din adâncurile în care doarme, în care ideea de românesc să fie mai mare decât uman, genial, frumos, în fine, fiți români, români și iar români”.  Aceste îndemnuri, care ne amintesc atât de străveziu de versurile  Răsunetului   lui Andrei Murășanu, pledează pentru ieșirea din letargie. Ce are de făcut o națiune pentru ca lucrurile să se schimbe, aflăm în continuare din perorația  lui Toma Nour, apoi din caietul manuscris pe care acesta i-l lasă, în care sunt consemnate cele trăite de la despărțirea lor, mai cu seamă evenimentele petrecute în munți, cu scenele tragice în care sunt uciși bărbați, femei și copii, sunt incendiate sate întregi și au loc omucideri fanatizate. Relatările jurnalului constituie partea cea mai consistentă a povestirii, un adevărat „jurnal al revoluției” cum îl numește Perpessicius, iar narațiunea nu face decât să  ofere cititorului faptele consemnate de acesta. Un amănunt important îl constituie reîntoarcerea personajului în satul natal spre a-și vede tatăl, aflat într-o situație dificlă, produsă de bătrânețe și sărăcie, aspecte vorbind de la sine despre modul precar în care trăia pătura de jos a poporului îl determină pe acesta să caute drumul adevărului alături de moții răsculați. Cea dintâi preocupare a sa este de a da de urmele prietenului  Ioan,  ajuns în tabăra lui Iancu, unde se remarcă prin acțiuni de vitejie care-i primejduiesc viața. Îl găsește într-unul din detașamentele cele mai apreciate ale oștirii lui Iancu, în urma căruia e rănit de moarte, iar bătrânul tribun care conduce ostilitățile nu găsește altă soluție decât „eutanasierea”  imediată,  spre a nu-l lăsa să cadă în mâinile  inimicilor, care l-ar fi schinjuit îngrozitor.

 Ca topografie și situare în spațiu, romanul are ca centru de desfășurare Clujul, opțiune pe care Perpessicius o explică  prin faptul că orașul a fost printre primele care a receptat ideile revoluției, doar că le-a aplicat în stilul feudal arhicunoscut : „Aristocrația maghiară, spune Perpessicius,  pune însă la cale în Cluj și în alte orașe transilvănene represalii sângeroase.  În Cluj sunt spânzurați în  numai câteva zile zeci de revoluționari români și persoane bănuite a avea legături cu revoluția” ceea ce, reprezintă pentru autor o motivație de a sonda barometrul ideilor contrare, și a sonda mediile actoricești, întrucât Clujul era printre puținele orașe cu o viață artistică, apt, prin urmare, să găzduiască pe activitaa celor două icoane suflești ale protagoniștilor, Poesis și Sofia. Interesant de observat e și  faptul că între notițele sale, se află una din Eneida ( manusrisul 2255) din care a copiat un text privind numele și   vechimea orașului  Cluj, însemnare pe care o reproducem aici:„Numele Clușiu e probabil că format în imitarea numlui etrusc Clusium, care azi se numește Chius.  Acest din urmăi se numea odată Camars ad Clusium. Cluvier și Ort.Muller conchid că aci fusese un oraș umbric, pe care etruscii luându-l , i-au impus numel Clusium. După Servius, Clusius era înr-adevăr un fiu al lui Tyrrhenus.  Etruscii par a fi avut acest obicei al schimbării numelui orașelor cucerite. Astfel au schimbaat pe pelasgicul Agylla în Coere.  Trei orașe:  Clusium, Coere și Alba Longa sunt cele de care  se leagă legendele antice, împreunând căderea Troiei de începătura tradițiilor romane, der aceea e firesc ca romanii să fi onorat memoria acelora în clloniile lor.

  Scenele orășenești care privesc Clujul sunt destul de reduse ca întindere, întrucât atenția sa e centrată pe confruntările sângeroase din munți. Zugrăvind masele de moți adunate pentru a ține piept invadatorilor, el înregistează în mai multe locuri prezența lui  Avram Iancu, în postura de conducător militar al acestora. Cea dintâi mențiune reține sintagma de „Împăratul Codrilor bătrâni”. Fără să-i dedice propriuzis un portret distinct,  aureola sa de conducător neînfricat mișcă munții din loc și trezește  satele din amorțire.  Imaginea faptelor  sale iese cu putere în relief, prin consemnări de ordin general :  „Prin sate colinda vestea cum că se ridicau românii împotriva  ungurilor și Împăratul codrilor bătrâni și a munților suri și sterpi  aduna pe vulturii din vizuinele lor stâncoase împrejurul  flamurei românești. În creierii împetriți ai munților și-n aerul lor cel rece, flutura tricolorul, trăia libertatea Transilvaniei.”  Prin aceste sintagme bine alese, autorul comunică  starea de  beligeranță  trăită la modul plenitudinar, prin  taberile create de acești  luptători neînfricați,  cu demnități luate din vechea terminologie militară romană. Imaginea munților în flăcări este una din cele mai caracteristice pentru scrisul eminescian : „ Împrejurul focurilor vedeai șezând cete întregi de oameni și lăncile culcate pe umere străluceau în aer ..., lănci de coase care-n urmă erau să devie spaima inamicilor. Din creștele munților  românii slobozeau roți înfășurate-n paieși aprinse, care se rostogoleau cu o repejiune demonică,  până se pierdeau  hăulind în prăpăstiile adânci, în inima pământului. Buciumele sunau din vârfuri, astfel încât ți se părea că sufletele de aramă a(le) munților se trezise și suna a moartea lumei.  Culme pe culme ardea, atâția uriași ochi  roșii, câte unul pe-o frunte de deal. Codrii bătrâni trozneau amorțiți de iarnă, stelele și luna erau mai palide-n cer, cerul însuși părea mai sur. Era unul din acele spectacole mărețe, din  acele tablouri uriașe, pe care  numai Dumnezeu le poate zugrăvi pe tabla întinsă a lumei, înaintea ochilor uimiți și a inimei înfrânte.”

Imaginile create de poet sunt în general spectaculose, au aerul tonic al codrilor și poienilor de munte, mergând secvențial și spre promovarea nocturnului și a aunor scenerii romantice,   care însoțesc înfruntările  pe viață și pe moarte, cărora li se dă destul de mare întindere. Nu în toate vom găsi prezența nemjlocită a lui Iancu, în unele locuri, acesta este vizat în mod indirect precum în exemplul de față:„Satul era adeseori vizitat de către tribunii lui Iancu, adesea cete  întregi găzduiau peste noapte pe la noi, spre-a pleca înspre  ziuă iar, fără ca honvezilor să le fi trecut prin minte, ca să-i surpindă cândva.” Prezența tribunilor lui Iancu  prin satele românești, contribuie la reliefarea  amploarei care dă revoluției consistența dorită de poet. Dimensiunea populară a acesteia e reluată și amplificată prin tablouri succesive, foarte realist suprinse, din mijlocul cărora prezența lui Iancu, chiar dacă nu e numită, ne  lasă să descoperim  portretul  in abstracto al  conducătorului de oști care își face loc din aceste elemente disparate. Pare că scriitorul a stat cu portretul lui Iancu în față, descriind prototipul războinicului din munți , iar în voincul cântând din fluier întrezărim pe chiar conducătorul  oștean al lor: „văzui pe lângă focuri mari și aprinse-n lumina soarelui, focuri ce lingeau cu galbenele lor limbe lungi aerul cel seenin și rece, șezând roată de jur împrejur cete de români, iar pe frigări lungi frigând berbeci și oi, chiuind, cântând, horind, într-o pare unii jucau pisând pământul pietros cu opinca ușoară, pe când unul șezând pe-un bolovan  fluieră în fluier de soc. Chiuiturile vesele, fumul înălțându-se din focurile multe, fețele cele curioase cu ochii lor cei vii, care de care mai mari, în fine,  acolo-l vedeai pe român, cu fața arsă, dar adâncă, cu ochii căprii și vioi, cu pletele lungi, crețe, negre strălucit, care- ncadrau frunți largi și netede, mustața neagră, nasul de vultur,  bărbia  cam ieșită, ca a războinicilor străbuni. Sumanele cafenii ce spânzurau pe umere, cămașa ce albă,  ce, slobodă,  dzvălea pieptarul cel ars de soare, ce ascundea inimi libere, cioarcecii cei strâmți și albi, opincele cu vârful îndoit și legate de picior cu sfoară de lână neagră, brâul cel verde și chinga cea roșie cu cuțit, amnar și cremene, în fine, căciula  de oaie naltă și lăsată asupra ochilor pătrunzători, iată tipul ce-l vedeai repe tându-se în felurite variante în toți acești copii ai munților.”

E mai mult ca sigur că prezența fizică și  efectivă a lui Iancu în mijlocul oștenilor lui,  i-a apărut mai târziu poetului insuficent de reliefată, și, prin urmaree, o chestiune asupra căreiaa a dorit să revină.  Conștient de această lacună, atunci când a revenit asupra textului, el și-a pus problema unei relații mai strânse dintre document și ficțiune, astfel că, la fila 148 a manuscrisului, făcut cu roșu următoarea însemnare: „Iancu, Axente și Balint”.  Trimiterea denotă  o refacere probabilă a unor pagini  dând  mai multă importanță acestor figuri de prim plan a revoluției romne. La fel, în ceea ce privește  aprofundarea documentară a unor scene sau chiar a mersului de ansambu al ei, poetul a mai introdus o notă și nume, cea care privea  consultarea „Gazetei Transilvaniei”, numele periodicului barițian fiind însemnat pe o altă filă a manuscrisului său.  Aceste două însemnări sunt în măsură să ne facă să realizăm importanța pe care poetul a dat-o  documentului istoric, și poate că tocmai această neaprofundare sub raport istoric a revoluției transilvănene ( o cronologie mai strânsă, viziunea unor martori oculari etc.) să-l fi determinat să nu dea la tipar textul romanului, lăsându-l îngropat pentru totdeauna în vraful manuscriselor care necesitau unele reveniri. Reluarea  prezentării  revoluției poate dintr-un alt unghi, mai apăsat social a stat însă în continuare în atenția sa, așacum o dovedește o altă însemnare făcută pe unul dintre manuscrise, unde a scris apăsat: „Doja, Horia și Iancu”, vizând, așa cum se poate vedea, o  reconstituire mai amplă a  unor momente  viforoase din istoria neamului  românesc din Transilvania, un fel de cenotaf ridicat în cinstea celor care au căzut în lupta pentru apărarea iobagilor oropsiți. Intenția lui Eminescu a fost aceea de a realiza un tablou mai amplu al mișcărilor iobăgești din Transilvania, de la 1514 până la 1848, având ca scop sublinierea mișcărilor de  redeșteptare socială. Energetismul romantic, de care tânărul poet a dat dovadă atunci când a vorbit de capii răscoalelor pentru dreptate din istoria zbuciumată a Transilvanieie l-a avut în atenție și pe Horia,  în ipostaza care îl premerge și-l anunță pe Avram Iancu.  Poezia pe care Eminescu i-a închinat-o acestuia  e una dintre cele mai semnificative luări de poziție a poetului  în chestiunea libertății, dar și a roului eroului mesianic, răzbunător,  al cărui rol este acela de a-i pedepsi pe călăii neamului. Locul lui Horia în panoplia eroilor națiunii este asemeni unui Prometeu înlănțuit, care a penetrat stânca carpatică, identificându-se cu ea, de unde, la semnalul divinității va apare în toată splendoarea sa demiurgică și profetică, sfărâmând lanțurile  ruginite spre a-și elibera poporul căzut în servitute. Forței demiurgice și vizionare i-a adăugat și o nuanță  punitivă, la fel ca în Rugăciunea unui dac, adâncind nuanțele pedepsitoare, care va acorda figurii  lui Horia un aer hieratic de Zeus tonans, învestind-o cu un  titanism copleșitor.  Contopirea dintre personaj și muntele pe care îl reprezintă este rezultatul unui izomorfism grandios, o siglă metaforică de mare efect, vizând legătura indisolubilă dintre trăinicia și durabilitatea muntelui  și a furtunii eliberatoare pe care o anunță. Proiectând figura lui Horia în cadrul grandios al Munțlor Carpați, el a știut să-i amplifice  rolul istoric,  creind și un cadru general adecvat, cu trimitere la atmosfera nocturnă, selenară, a  ceasului sordid al nopții, când spiritele strămoșilor se trezesc la o nouă viață. Poezia  Horia e reperul cel mai eclatant al acestei stări de nemulțumire colectivă, fiind, se pare, cea dintâi reacție a poetului vexat și orpilat  de  afrontul adus de neamului românesc transilvan prin dualism.  Dovada e certă, deoarece poezia este datată 1867. Dispunând de o tăietură lirică măiestrită și de o  solemnitate tragică evidentă, ea e în același timp purtătorea unui mesaj apocaliptic, transmițând, prin intermediul acestui geologism dinamic, poruncile unei moșteniri de rezistență și capacitate de protestare, printr-un fel de profeție biblică , care impune urmașilor o conduită clară de urmat. Iată poezia:  „Să priveasc-Ardealul lunei i-e rușine/ Că-a robit copiii pe sub mâni streine.//Ci-ntr-un nor de abur, între-un văl de ceață,/ Își ascunde tristă galbena ei față./ Horia pe un munte falnic stă călare: /O coroană sură munților se pare.// Iar Carpații țepeni îngropați în nori/ Își vuiau prin tunet gândurile lor.// -Eu am-zise-un tunet- suflet  mare, greu,/ Dar mai mare suflet bate-n pieptul său;/ Fruntea-mi este albă ca de ani o mie,/ Dară a lui nume mai mult o să ție”/ Nalți suntem noi munții - zise - un vechi Carpat-/Dar el e mai mare, că ni-i împărat.”

            Reînvierea icoanei lui Horia în 1867 e plină de semnificație. Legile nedrepte  ce au marcat trecerea Ardealului în stăpânirea maghiară au găsit în sufletul poetului o revoltă de amploare, care  depășește cadrul terestrității, spre a și le asocia  pe acelea ale cosmicității, într-o ripostă care face aluzie la schimbările din viitor. Cadrul geografic grandios,reprezentat de masivul carpatic, instituie o  mitologie proprie, urmând a fi reînviată, la modul anteic, forța dstructivă a unei furtuni cotropitoare, care nu poate fi ocolită: „Și un stol de vulturi muntele-nconjor/ Cugetând că-i Joe, Dumnezeul lor.// Când în miezul nopții, cununat cu nymb,/ Fulgere aruncă sus de pe Olymp”. Prin poezia de față, poetul deschide seria unor Horiade, pe care își propune a le  reaaliza pe viitor.

            Moștenirea lui Horia a fost preluată și pusă în practică de Avram Iancu. De unde conceperea rapidă a romanului consacrat evenimentelor de la 1848,  așternut pe hârtie într-o stare de surescitare și febrilitate care  trebuia să primească o descărcare imediată. Cele 84 de pagini, câte are romanul,  par a fi scrise dintr-o sigură suflare, sub iminența unei stări halucinatorii, care amestecă idei și fantome ale trecutului cu realități vii și palpabile dn controversele momentului anului 1848, sau cu confruntări de idei din timpul său, când pozițiile junimiste încep a se contura tot mai ferm, pozițonând antitetic, cosmopolitismul versus naționalismul. Mănunchiul de idei asupra cărora Eminescu a  insistat în Prolog, e pus sub semnul unui vizionarim romantic, având punctul de plecare în înlocuirea chipului unui rege scoțian cu acela al poetului Tasso. De unde și sensul anticipativ al acestui  capitol intiulat Tasso în Scoția. Înversiunea  are skepsisul său, sugerând intrarea într-o lume în care puterea brutală a unui rege oarecare e înlăturată spre a fi înlocuită de  domnia fanteziei și poeziei,  cu  înțelepciunea celor ce cugetă și trăiesc sub semnul  unor noi precepte.  Înfruntarea dintre nou și vechi, dintre luea brușului și cea a gândirii, așa cum o explică el și în cazul Epigonilor va oferi aspectul unui „divan”, după tradiția veche, în care noul și vechiul se vor confrunta sub privirile atente ale autorului, care va expune aici  câteva din lupta de idei care se dă la nivelul generației sale.  Condamnarea unui punct de vedere depășit e făcută direct și fără menajamente, deoarece,  la noi, afirmă el,  „Vei afla mai lesne oameni care pun la vot existența lui Dumnezeu, decât suflete înamorate în limba și destinele străbunilor lor, decât inimi înamorate  care să iubească  caracteistica cea expresivă a  poporului nostru, minți ocupate cu cestiunile de viață ale acestui popor, căruia îi scriem  pe spete toate fantasmagoriile falsei noastre civilizațiuni”.  Denunțarea acestei situații are în vedere și îmbrățișarea de către tineret a ideilor cosmopolite care trebuie înlocuite cu sentimente de slujire  a națiunii. Eminescu va deschide o discuție și pe această temă, căreia îi va adăuga  și cea privind formele fără fond, părți care asigură baza filosofică a romanului.

            Personajul Toma Nour va deveni purtătorul său de cuvânt în dorința afirmării nevoii de a iubi libertatea și sacrificiul pentru prosperitate și progres, pe care geniul națiunii i-l atribuie, dar care, în condițiile de atunci ale revoluției conduse de Iancu, nu s-a putut realiza, rămânând oarecum pustiu. Acest fapt nu ocultează însă profetismul care cutreiră paginle romanului.

Devenit personaj emblematic,  ca simbol al luptei pentru libertate și a sacrificiului pentru  neam și țară, credința în renaștere și în victoria finală, atunci când națiunea va mai fi în pericol, Toma Nour e învestit cu un mesaj  pe care el încearcă, în ciuda condițiilor vitrege, să-l împlinească. Respingând  terestritatea, mundanul, autorul  a întrupat în el năzuințele unei întregi epoci de străduințe și lupte efective. Înlocuind ploconirea și sevilismul cu o lume ce situează în prim plan libertateaa și afirmării plenitudinii ființei, tânărul Eminescu a apelat la o simbolistică vastă, meditație fiosofică asupra destinului omului și al popoarelor, cu trimiteri și sugerări multiple la valori precum Lumea, Lumia, Omenirea, Libertatea.Toate acestea își găsesc o exemplificare potrvită în cadrul romanului său, populat de ființe demonice, faustice, înzestrate cu aspirația spre înalt. Eugen Simion observă cu acuitate că „Eminescu  e un mare poet al oniricului și narațiunile sale sunt înțesate de stări de reverie, de evaziuni în vis, prilej de a evoca lumi imaginare, spații de dincolo de raza observație noastre. Toate aceste viziuni poetice  surprinzătoare cer cadrul unei analize speciale.” Remarcând totodată că sub raportul realizării artisice e un mare pas față de lumea romaneacă a momentului: „Romanul este solid în descriere, în evocare, subțiat de vreme  în episoadele  în care afectivitatea nu este frânată și în digresiunile eseistice (punerile în temă), izolate, prin accente pur gazetărești, de restul construcției epice, scăderi pe care experiența artistică limitată a unui tânăr de 19 ani le justifică, fără  a căuta însă în tinerețea scriitorului o scuză și un argumente pentru susținerea cărții.”

            Personajul Toma Nour, simbolizând lupta cu îngustimile politice, sociale, iraționale,își găsește o expansiune ideatică dincolo de spațiul românesc printr-o continuare a lui pe un plan mai larg de ideație, în lupta de contestare a tuturor regimurilor tiranice, de zăgăzuire a libertății firești a omului, a „dreptului natural”, așa cum ne-au învățat înțelepții Europei. În acest sens, poetul aruncă o diatribă împotriva imperiului turcesc, prin pasajele din Trăia într-un orășel supus turcilor, ca apoi, să condamne fără  drept de apel tirania cnutului rusesc , care își trimite revoltații și înțelepții în pustiurile de ghiață ale Siberiei.  Continuarea romanului prin textul Toma Nour în ghețurile siberiene, e o superbă diatribă adresată tuturor celor care se opun libertății omului, progresului și aspirației spre dreptate socială și națională a gânditorilor lumii, a martirilor și eroilor care și-au dat viața ( și continuă să și-o dea) pentru eliberarea omului din chingile asupritoare ale barbariei semidocte. Pentru înțelegerea misiunii sale de „liberator ”, Toma Nour concepe o lume arhitecturală aparte, cea a nordului semeț, străbătut de frumuseți și peisage serafice, care contrastează izbitor cu mediocritatea și lipsa de deschidere a unei gândiri rudimentare, redusă la materialitatea unei mentalități neevoluate, urmărind doar dominația oarbă și încătușarea spiritului. În peisajul dezolant  dar spectaculos al unei naturi încremenite în ghiața neputinței doar steaua polară, ivită la marile înălțimi celeste va simboliza depășirea prigonei, sclaviei și  mizeriei unor imperii sortite pieirii. Spectacolul sepulcral al întinderilor fără de margini, readuce în memoria luptătorului pentru o cauză dreaptă figura sacrosantă a iubitei sale Poesis, împreună cu care va depăși limitele oricărei încătușări. Imaginea e spectaculoasă și de o mare puritate simbolică: „ Dar  adesea când când aștept în câmpie steaua polară să se ridice din înghețata mare,  atunci ea, când răsare, mi se pare o strălucită față de de sântă încununată cu raze de aur, o față frumoasă, albă,  zîmbitoare, pusă pe-unpalid corp în veșmânt de negură...Poesis! Și numai ce stau cu ochii ațintiți asemenea unei statuie, la acea stea polară, la acea față de sântă. Aș vrea să mă prefac și eu într-o stâncă de ghiață. să privesc etern răsăritul stelei polare.” Proiectând imaginea  nefericitei Poesis în aceată mare de ghețuri eterne, poetul readuce în atenția cititorului destinul tragic al tinerei actrițe, care, precum  Sfânta Fecioară,  ale cărfeia visuri se acordă extrem de bine cu natura neptunică de la pol, întruchipând măreția unei venerații peste timp și spațiu : Steaua polară a libertății, menită să aline toate durerile și să  răscumpere toate jerfele.

            Această posibilă continuare a romanului în  spațiul deșertic al Nordului, cu viziunile  mărețe care îi însoțesc solitudinea, nu a fost  în concepția lui Eminescu, suficientă pentru conturarea destinului unui personaju emblematic și înalta ideație pe care a slujit-o. Având în vedere acest rol profetic pe care i l-a atribuit încă de la început, el îi distribuie lui Toma Nour și alte roluri importante în piesele sale. Una dintre acestea, Mira, cu acțiunea plasată în vremea lui Ieremia Movilă, domnul alungat de pe tron de Mihai Viteazul, voievodul muntean care realizează magnifica unificare a celor trei țări române, îl are alături pe Toma Nour, care o iubește pe Mira, fiica lui Ieremia Vodă,și  care e sortit să rostească tirade încărcate de cugetări filosofice, cum ar fi aceasta „Dumnezeul geniului m-a sorbit din popor, cum soarele soarbe un nor de aur din marea de amar”.  Piesa e construită pe asemnea confruntări antitetice, din care sclipesc nestematele gândirii  filosofice ale lui Toma, învăluite într-un neptunism mitic. Mizând pe polivalența personajului, Eminescu l-a transpus și în episodul dramatic Mihai Viteazul, după cum borealismul sclipitor al femeii iubite, numite în Geniu pustiu, când „îngerul trandafiriu”, când „marmura durerii”, Poesis,  i-a rămas atât de vie în memorie, încât  a  plasat-o ca personaj în piesa  Povestea, acordându-i calitatea  de a transmite fiilor României vestea victoriei depline a principiului național prin unificarea tuturor provinciilor vechii Dacii. Monologul ei din finalul piesei încunună în viziunea poetului biruința deplină a amintirii tuturor celor care s-au jertfit pentru acest nobil scop. Pentru frumusețea gândului eminescian care în sârșit și-a văzut întruparea deplină, reproducem vibranta viziune poetică întruchipată de Poesis: „Cu mintea ta senină, cu cu inima ta blândă/ Tu fii ideea sântă a Daciei unite/ De unde sună marea pe stâncile cernite/ Pân-unde Tisa mână undele-i reci și crețe/ Peste câmpii mănoase, peste pustii mărețe,/ De unde Nistrul curge în leagănu-i de-argint/ Pân-unde Istrul plânge, ca taurul mugind,/ Ideea- re-nviată a Ulpiei Traiane,/ A Daciei bătrâne, a Daciei romane./ Fii îngerul de pază  a națiunii, care,/ Se simte azi  cu tine, mai mândră și mai mare”.

            Întruchipând visul himeric al veacurilor de speranță și de jerfă al poporului român, Geniul națiunii nu mai e pustiu, ci se înalță liber și maiestuos în înălțimile splendide ale borealismulu său conceptul, acolo unde noi, cei de azi, ne e greu să-l urmăm în diadema sa de stele și de eternă splendoare.

            În ciuda tinereții sale, de numai 18-19 ani, cât a avut când a scris acest roman, Geniu pustiu, singura sa creație romanescă e de o complexitate și de o bogăție ideatică demnă de scrisul românesc postpașoptist.  Atât sub raportul edificiului arhitectural al romanului, cât sub cel a creației de caractere, a zgrăvirii de atmosferă specifică legată de lupta românilor transilvăneni pentru drepturi, romanul îl definește pe poet drept un vârf  de lance al generației sale, unul dintre acei vizionari care își devansează epoca și, prin proferismul transmis, atinge cotele altitudinare pe care le merită.