Mircea Gelu Buta: Plimbarea de duminică

Până prin anii ’70 ai secolului trecut, o plimbare de duminică pe Corsoul din centrul orașului Bistrița era ca o piesă de teatru. În jurul prânzului, mulțimea ieșită de la meciul de fotbal al Gloriei sau de la biserică se aduna în fața restaurantului „Ciocârlia” ori peste drum, „în colț la Tribunal”, lăsându-se purtată de mirajul articolelor din ziarul „Sportul”, din care unii recitau pe de-a rostul compunerea și valoarea echipelor de fotbal de pe întreg mapamondul.
Exista un grup de domni în vârstă, care se distingeau prin ținută și gesturi elegante, foști funcționari de stat, avocați sau medici pensionați, mulți dintre ei abia întorși de la Canal sau din Bărăgan, unde avuseseră domiciliu forțat, pe care i-aș numi „generația trecută”, pentru care idealul unei societăți românești civilizate, constructive, organizate și productive continua să fie o iluzie și care se arătau nemulțumiți că, în general, tinerii au ajuns să nu știe unde este Academia Română, dar sunt mari amatori de presă sportivă. Vorbeau șoptit, cu frică, pentru ca urechi neprietenoase să nu prindă iluzia speranței într-o administrație de stat care să nu te exaspereze niciodată prin haos, abuz, bun plac și mitocănie.
În cele din urmă, mirosurile apetisante ale mâncărurilor învingeau încrâncenările și-i convingeau pe îndârjiții iluzioniști ai comentariilor publice să-și amintească că, totuși, masa de duminică ar trebui luată în familie, alături de cei dragi.
Golirea străzii era doar iluzorie, pentru că pe nesimțite își făceau apariția servitoarele, cu stridentele rochii multicolore, și norocoșii soldați ai Garnizoanei, posesori, pentru câteva ore, ai unui bilet de voie. Vorbeau tare și râdeau zgomotos după câte o glumă trivială sau un pumn dat în semn de iubire. Unele perechi intrau la cinematograf, unde se gâdilau, se îmbrânceau sau se pupau în indiferența generală, majoritatea având preocupări identice.
Spre seară, trotuarele deveneau un furnicar nesfârșit, în care se distingeau băieții de liceu, îmbrăcați în haine curate și călcate, care sorbeau din ochi sfioasele domnișoare, cu toalete elegante, venite să se plimbe cu colegele sau însoțite de către părinți. O densitate de oameni, care umblau de la un capăt la altul al străzii, unul în spatele celuilalt, pe două sensuri de circulație riguros respectate. Când întâlneam câte un grup de tinere, chicoteam și flirtam. Nimic vulgar. Era o sfială, o civilizație juvenilă. Pentru început, priveam la fete așa, ca la niște făgăduieli inaccesibile, cu coada ochiului, iar apoi tot mai îndrăzneț, reușind în cele din urmă să schimbăm câteva vorbe. Uneori, se închegau idile, care însă se sfârșeau după câteva luni, din cauza a te miri ce. Suferințele erau trecătoare, iar lumina blândă a soarelui ne încălzea iar sufletul tineresc.
În acei ani, apăruseră tranzistoarele și era în vogă să te plimbi cu aparatul sub braț, ascultând muzică. Cel mai împătimit era colegul Radu Viehmann, care primise cadou de la unchiul său din Germania un radio-casetofon cu baterii, pe care nu uita niciodată să îl lase acasă. Așa ajunsese șlagăr piesa Mondialului, „Atât de fragedă”, pe care am fredonat-o o vară întreagă.
Emil, băiatul doctorului Ciurdăreanu, era și el un pasionat al plimbărilor de pe Corso. Mă invita la „o talpă” prin oraș, obicei pe care l-am păstrat și în timpul studenției.
În jurul orei douăzeci, își făcea rondul Tata Gubi, dirigintele nostru, pe care cu toții încercam să îl evităm, retrăgându-ne pentru ultima parte a serii în Parcul orașului, cu câte o fată de mână, sau intram la cofetărie, unde serveam prăjituri și sucuri, iar cei mai îndrăzneți încercau lichiorul sau bitterul. Nu îndrăzneam să întârzii prea mult în oraș, căci tata era foarte sever cu programul de seară, pretinzându-ne să luăm cina cu toții împreună, rareori permițând excepții. În plus, a doua zi începea o nouă zi de școală, așa că ne culcam devreme, purtați pe aripile gândurilor tinerești...

Fragment din volumul:
Mircea Gelu Buta, Tabloul de absolvire, Ediția a II-a, revăzută și adăugită, Ed. Școala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2015