In memoriam Constantin Pavel

Timpul nu pleacă niciodată fără bagaje mari. Târăşte după el nume şi fapte care cândva erau mituri. După ani sau zeci de ani de tăcere, te întrebi unde au dispărut atâţia oameni care promiteau sau chiar au devenit monştri sacri. Am avut actori mari care s-au stins, dar avem şi actori care s-au izolat, au emigrat sau au renunţat la carieră din motive misterioase. Lipsa de
preocupare a autorităţilor din cultură pentru soarta lor i-a aruncat într-o umbră sufocantă şi, se pare, definitivă.
Dacă prin anii 1920 bârgăuanul Constantin Pavel era un cântăreţ de operă de referinţă, un personaj carismatic, cu a cărui companie te puteai mândri, iată că odată cu trecerea timpului, îţi vine greu să-ţi imaginezi că amintirea lui a dispărut cu totul din prima lojă a marilor actori.
Sunt puţini cei care mai ştiu că maestrul Constantin Pavel, pe lângă faptul că a fost întemeietorul Operei Naţionale Române din Cluj şi, poate, cel mai valoros director de scenă, atât al Operei din Cluj, cât şi al celei din Bucureşti, are în palmares o carieră de peste două decenii de tenor liric şi dramatic, fiind apreciat îndeosebi pentru ceea ce nemţii numesc
„Ungewöhniche Gestaltungskraft”, adică neobişnuita putere de întrupare. „Trăiam rolul din momentul ce-i îmbrăcam costumul şi-mi puneam grima acelui rol” - mărturisea într-un interviu Constantin Pavel. „În «Carmen», mi s-a întâmplat ca în ultimul act să leşin într-adevăr, când, asemenea lui Don Jose, m-am prăbuşit lângă corpul Carmencitei, iar garderobierii ştiau că în acele roluri, care reclamau mari eforturi dramatice, nu le era permis să se atingă de mine, să-mi schimbe costumul, până ce nervii mei nu se linişteau” (P. Leonard - Un interpret român al marilor eroi - Program sală 1924).
Într-o remarcabilă conferinţă, ţinută cu ani în urmă la Casa memorială a lui Constantin Pavel din Bistriţa Bârgăului, d-nul Octavian Lazăr Cosma, preşedintele Uniunii Compozitorilor din România, a izbutit, cu toate că era strâmtorat de timp, să facă sinteza unui caracter care a hotărât atitudinea unei vieţi şi zbuciumul unei creaţii artistice: „Cu dinamismul unui suflet încărcat de dragoste de neam, Constantin Pavel s-a implicat în organizarea Operei
Naţionale Române din Cluj, înălţând astfel frumosul oraş de pe Someş la rangul de cetate intelectuală. Mereu neobosit, pentru că vârsta unei creaţii se numără nu după ani, ci după potenţialul de entuziasm, maestrul Tini Pavel a muncit din răsputeri, a teoretizat, a polemizat, a predat măiestria, a proferat idei, dar mai ales a acţionat, fiindu-i natura pragmatică, pentru că talentul lui strălucea ca un luceafăr candid, puternic şi sigur de calea ce avea să o străbată. Şi pentru că realizările i-au fost pe măsură, noi toţi ar trebui să-i fim recunoscători”.
Pe parcursul anilor, Constantin Pavel a manifestat un nedezminţit ataşament pentru localitatea natală, Bârgăul Bistriţei, unde-şi află acum liniştea de care avea atâta nevoie. Aici şi-a construit o frumoasă locuinţă, devenită casă memorială, perpetuându-i numele şi activitatea. Aici, în comuna natală, îşi are şi monumentul funerar, după ce ani la rând s-au aflat rămășițele sale pământești în cimitirul Bellu din capitală, într-un anonimat regretabil. Altfel spus, Constantin Pavel, celebrul artist, fondatorul Operei clujene, solistul şi directorul de scenă, cu o marcantă contribuţie la afirmarea artei româneşti din anii interbelici, a fost dat uitării, puţini fiind cei care-i mai invocau numele. A fost însă să fie chemarea pământului natal, căci din iniţiative salutare, s-a revigorat interesul pentru personalitatea sa, cu scopul
ca viitoarele generaţii să-şi cunoască antecesorii falnici, unul dintre pionierii artei lirice româneşti, cu remarcabile contribuţii, căruia niciodată nu i se va putea manifesta recunoştinţa pe care o merită, pentru ofranda închinată culturii şi artei româneşti. Labor omnia vincit improbus!