Literatura, ca un câine de pază

Motto: "Aproape fiecare carte e un experiment literar, cu riscurile asumate, fireşte." (E. Zegrean)

Cea de-a treia carte a Eugeniei Zegrean, după "Între jocuri şi poveşti", reeditată "Poveşti adevărate" şi "Jurnal de adolescentă", se numeşte "Focul sacru" şi a apărut la Editura Grinta din Cluj Napoca, editură care are drept slogan "Respectul pentru cuvânt" - lucru dovedit cu fiecare nouă apariţie editorială. "Focul sacru" este o combinaţie între poveşti şi jurnal, este "jurnal extins", inspirat din realitate, roman de creaţie, dar şi de analiză, în acelaşi timp. Titlul corespunde ideii de menţinere a focului sacru, atât în familie, cât şi în scris, este o metaforă pentru tradiţie, devotament, inspiraţie, credinţă.
Lectura acestei cărţi descoperă o proză limpede, ce curge liniştit, la un "grad zero al scriiturii", lansat de R. Barthes, din loc în loc întrerupt de puseuri de lirism. Acţiunea romanului se desfăşoara de-a lungul unui timp scurt, limitat la luna decembrie, într-un oraş necunoscut, şi se constituie din întâmplări obişnuite - rutină sfântă, care se înlănţuie cu o logică de tip cronologic, dar şi psihologic, în vederea formării unui subiect original. Între realism şi romantism, prinde contur personajul central, feminin, pe nume Ana Mureşan, consiliera preşedintelui, soţia lui Dan, om de afaceri, mamă a doi copii liceeni, Bogdan şi Sofia. Romanul se construieşte şi se dezvăluie pe mai multe planuri, alternând vocea naratorului, tot de gen feminin, cu cea a personajului principal, Ana, cu alte intervenţii care se desprind din gândurile înţelese, "citite", cu simţ de observaţie, cu talent de introspecţie printre ceilalţi protagonişti ai cărţii, ca şi cum rolul femeii nu e doar cel de-a avea grijă de casă ( de altminteri, Ana este o bună gospodină, gazdă pentru prieteni, apropiată de copii, intelectuală, scrie, pictează, participă la lansări , când nu evadează în stările ei de visare), de a menţine "focul viu" al lumii, prin naştere, dar şi de-a da naştere unor personaje pe care încearcă să le cunoască din faptele lor şi, chiar, riscant, din gândurile lor. Există în text câteva momente de contrapunct, ca metodă, în care personaje episodice sunt prezentate prin ce gândesc, ca şi cum naratoarea ar spune "lasă, că ştiu eu cine-mi sunteţi": directorul liceului intenţionează să-i ceară o intervenţie de a-l angaja pe fiul lui, proaspăt absolvent de drept, scriitorul face trimitere la o carte ce urmează să-i apară şi pentru care ar avea nevoie de o sponsorizare. Cele arătate sunt prezentate în "Focul sacru" cu multă pricepere, cu talent de-a ilustra viaţa în care trăim, obiectiv, cu simţ fin, ironic, răbdător şi fără intenţia de a corecta, lăsând lucrurile să meargă în firescul lor, ştiind că retragerea acasă reprezintă, de fiecare dată, liniştea mult-dorită, pentru sine şi pentru cei dragi.
Romanul începe şi se încheie dublu, de două ori, parcă ar avea două coji: este rotund, circular, prin imaginea drumului, care deschide şi închide (atât cât poate închide un drum, care continuă), dar şi prin scenele de servire a mesei, repetate, tot aşa, în aceeaşi formulă de cuplu de prieteni- invitaţi, dovedind statornicie, linişte, în ciuda celor întâmplate. Şi aici ies în evidenţă atât evenimente externe, urmărite cu interes, cum ar fi Tsunami din Japonia, cât şi tragedii ale locului, moartea avocatului Domnici, sau suferinţa pricinuită de accidentul Sofiei care, în cele din urmă, se face bine şi revine, cu o altă concepţie în sânul familiei: dintr-o tânără cam rebelă se transformă, după încercarea suferită, într-un model de om care vede altfel lucrurile, odată îmblânzit.
Multe întâmplări vorbesc despre Ana - figură clară, dar şi enigmatică, ea însăşi cu puteri magice, asemenea personajului Maia, ce apare tocmai în momente de criză, cheie, pentru evoluţia poveştii, în aşa fel ca cineva să rămână mereu acasă, cât timp cei doi soţi sunt plecaţi, să aibă grijă de... foc, de căldură. Să nu uităm că este iarnă. Iar fragmentele care descriu aerul tare, de zăpadă, farmecul anotimpului, prezenţa câinelui de casă - Astor, sunt adevărate exerciţii de compunere a unui spaţiu, pe cât de domestic, pe atât de înălţător. La acestea se adaugă trimiterile frecvente la citate din Eminescu, Arghezi, Bacovia, Nichita Stănescu, referirea la "Cea mai frumoasă carte din lume", scrisă de Eric- Emmanuel Schmitt, ca şi cum naratoarea ar vrea să trăiască în lumea lor, să fie în rând cu ei, cu autorii preferaţi.
Călătoria Anei la Veneţia şi întâlnirea cu acel personaj ezoteric - Silver, vorbind despre "refacerea energiei", despre calităţile paranormale, călătoria în America şi Doctorul din New-York, român înstrăinat, specialist în tehnici de autocontrol şi vindecare, conferă cărţii substanţă inedită, escaladând şi alte orizonturi decât cele obişnuite într-o operă beletristică. De asemenea, un moment culminant înregistrat în tensiunea narativă este cel în care Ana descrie o lansare de carte, aşa cum ar dori ea să fie un astfel de eveniment: deschis, drept, la care să se spună: "această carte nu are nevoie de explicaţii, se explică singură, dacă nu e în stare să se susţină singură, atunci ea însăşi se condamnă la uitare", "o carte necitită nu este (...) decât un simplu obiect, abia după ce e citită ea devine Carte". Din mulţime, cineva spune pe nerăsuflate: "Mie cel mai mult mi-a plăcut câinele".
Reuşind să combine secvenţe de viaţă într-un puzzle armonios, Eugenia Zegrean re-face în fapt ordinea lumii stabilită de instanţa literatură. Pledoaria pentru călătorie şi pentru carte trădează două pasiuni inegalabile. Iar scrisul nu este altceva decât tributul dat lor.