Ioan Popa și arta conversației

            Dacă există vreo condiționare dintre om și loc, dintre spațiul natal și/sau habitatul geografic și social al personalității creatoare (și s-a dovedit cu puterea evidenței, în atâtea și atâtea împrejurări, că această legătură există), atunci nu cunosc vreun exemplu mai convingător în acest sens decât cel al profesorului și scriitorului Ioan Popa, de la Roșia de Secaș, actualmente în județul Alba. Zic „actualmente”, pentru că zona – oarecum margianală în raport cu marile căi de acces și legătură din Ardeal – a aparținut, de-a lungul timpului, centrelor administrative Sibiu, Hunedoara sau Alba Iulia, rămânând – parte din cauza izolării, parte din cea a fluctuației limitelor administrative – ea însăși: adică o zonă de o apăsată specificitate locală, capabilă să exhibe – ca toate zonele marginale, după o lege a lingvisticii, valabilă și în plan mai larg cultural – cele mai intime și mai specifice trăsături identitare ale regiunii ce o include – Ardealul, în cazul de față. Dar cel care a făcut-o vizibilă și cu adevărat reprezentativă de-a lungul celor 82 de ani de viață ai săi a fost scriitorul Ioan Popa, la rându-i produs al zonei, într-o condiționare circular-dialectică fără început sau sfârșit.

            Dna Monica Grosu, scriitor și critic literar aparținător, prin naștere și viețuire, unei zone  învecinate, a alcătuit de curând un volum omagial cu titlul pe care l-am adoptat și pentru articolul de față: Ioan Popa și arta conversației (Editura CronoLogia, Sibiu, 2022, 293 p.). Volumul este structurat în cinci capitole: I. Ioan Popa și arta conversației (un studiu aprofundat al autoarei asupra întregii opere a scriitorului omagiat), II. Ioan Popa în dialog cu alții (conținând comentarii critice asupra scrierilor lui Ioan Popa ale unor personalități literare,  legate într-un fel sau altul de Țara Secașelor, precum Ion Brad, Ion Buzași, Vistian Goia, Ioan Groșan, Gligor Hașa), III. Alții în dialog cu Ioan Popa (conținând interviuri luate scriitorului de către Daniela Floroian Barb, Mioara Pop, Elena Anghel, Petruța Pop, Maria Daniela Pănăzan și Monica Grosu), IV. Ioan Popa – Rememorări selective (cu texte memorialistice ale scriitorului omagiat despre Lucian Blaga, Mihail Sadoveanu, Ion Brad, Ionel Pop, despre folclorul secășean etc.), și V. În loc de concluzie (cu texte sintetice despre Ioan Popa ale scriitorilor Monica Grosu, Maria-Daniela Pănăzan, Lörinczi Francisc-Mihai).

            E greu de enumerat fie și titlurile complexei opere a lui Ioan Popa: peste 50 de volume de literatură propriu-zisă (beletristică și memorialistică), monografii și filme documentar-folclorice, inițiator (încă din 1972) al unui festival intitulat „Folclor și datină străbună pe Secaș” care a cuprins ulterior sate din zonă precum Păuca, Ohaba, Șpring, Cut etc.). O să mă rezum la cele patru direcții majore pe care le amintește Monica Grosu în studiul său din primul capitol al cărții: beletristica, memorialistica (inclusiv cea de călătorii), culegerea și prelucrarea folclorului (din 63 de satre ale Țării Secașelor) și istoria culturală (mai ales cu specific local).

Dar Ioan Popa este mai ales creatorul unui cronotop literar, conform căruia Roșia de Secaș devine Purpura, localitate emblematică a zonei („îmbrăcând, așadar, faldurile purpurei împărătești”, cum scriam în cronica la unul din cele mai recente volume ale sale) și totdată spațiu al derulării cinematografice a unor destine exemplare, reluate din diverse unghiuri: Mama Maria (bunica dinspre tată, responsabilă cu „teroarea” posturilor creștine), Ana lui Brotea, Mama Vetă (bunica dinspre mamă), Moșu Ilie (întors din America cu „fermentiș”, respectiv cu ramburs, cum s-ar zice azi, egal cu prețul unei vaci, din partea nevestei), Mătușa Iștină (cu experiența ei de servitoare la Craiova), Vărul Valere (partenerul – mai șmecher – de colindat al naratorului), Traian a’ lu’ Șchiopu (cel cu negoțul cu carne de mistreț) etc. Dar Purpura este și spațiul receptăreii infantile a unor drame individuale sau colective, precum teroarea foamei, dar și a spovedaniilor naratorului, înaintea marilor sărbători, al plecării feciorilor la oaste, în pragul ultimului mare război, al deportării sașilor, al invaziei în sat a deportaților foametei din ’46-’47, al dramei colectivizării forțate (individualizată prin Sântionu și Ororica) etc.

Despre toate acestea, autorul mărturisește, în interviul cu Monica Pop: „De altfel, ar fi cu neputință să fac abstracție de toate cele din jur, în mijlocul cărora am apărut, fără de ele formarea mea, se-nțelege, ar fi fost, socotesc acum, de-a dreptul imposibilă” (p. 131). Sau, în același interviu, cu referință la posibilele modele: „Universul scrierilor mele se revendică din țărăniile lui Creangă, din lumea moromețiană a lui Marin Preda, dar și din dramele năucitoare ale satului lui Ion Agârbiceanu și Marin Preda, toate regăsindu-se amestecate ca-ntr-un creuzet, născând o lume nouă, cu trăsăturile și specificul ei, lumea de la Purpura” (p. 147). Este lumea unui „Macondo al Secașului”, cum apreciază autorul însuși în interviul cu Maria Daniela Pănăzan și Monica Grosu (cu mențiunea: „rog cititorul să păstreze proporțiile” – p. 175); sau a unui nou, românesc, Yoknapatawpha County, aș adăuga (gândindu-mă la  Faulkner), cu aceeași mențiune, desigur.

Spicuind din aceleași mărturisiri directe ale scriitorului, atât de încărcate afectiv, mă opresc asupra uneia, privitoare nu atât la scris, cât la viață în general, adresate dnei Monica Grosu: „Câte nu ar fi de spus, Doamnă Monica! [...] Mi-a plăcut să trăiesc, pe cât mi-a fost cu putință, firește, în lumea asta atât de frumoasă, dar cu atâtea tare, în lumea asta atât de iute trecătoare, o viață dreaptă și adevărată. Căci viața asta e minunată, doar noi fiind de vină că o urâțim. Mi-au plăcut dintotdeauna cinstea, dreptatea, și adevărul, punctualitatea și respectul cuvântului dat. Și peste toate aș așterne omenia” (p. 195). Iar litertura nu-i decât oglinda omului din spatele ei.

Și mai aflăm atâtea despre omul Ioan Popa!... Întâi de toate ceea ce ar putea fi receptat drept un autoportret, chiar dacă scriitorul schițează acolo, din câteva linii, portretul unui confrate mai vârstnic (Ion Brad, din Pănade, AB), după care pare a se ascunde (ca atâția dintre marii pictori ai umanității, după câte un personaj din propria lor pânză): „Căci chipul lui cuminte și blând mi se părea totdeauna al unui mucenic coborât de pe altarul Catedralei din Blaj, încercând să așeze pace și liniște pe pământ, iar între oameni bună învoire, la anii ce-i poartă, cugetând deopotrivă cu poetul <<nebănuitelor trepte>>: <<iubirea și jocul meu e înțelepciunea>>” (p. 207). Implicit - și poate involuntar, dar semnificativ – Ioan Popa se așază astfel într-o ilustră descendență.

Dar mai aflăm și despre tânărul Ioan Popa, aproape strivit emoțional, în 1971, de mulțimea asistenței, a personalităților (niște monștri sacri, pe atunci) și chiar a camerelor TV (adevărate fetișe), în fața unui concurs în direct, pe teme folclorice, cu interpretul Gheorghe Roșoga (reprezentatant, atunci, al  unei regiuni dinspre sud): „Ce ne facem, Gheorghe? – Ce-o da Dumnezeu...” (p. 218). Dar și despre cei – nu puțini – care au întruchipat epoca, pe care i-a cunoscut de-a lungul vieții sale, precum Mihail Sadoveanu, despre care a rămas vorbă că, după moartea fiului său Mihu (proptotipul lui Ionuț, din Frații Jderi, n.n.), în luptele de lângă Turda (1944), s-a închis trei zile în casă (casa de vânătoare de la Bradu Strâmb, n.n.), fără să mai intre în comunicare cu cineva, după care ar fi ieșit, rostind răspicat: „Ardealul merita o astfel de jertfă!” (p. 245). De asemenea, ne delectează cu descrierea unei vânători a celor vremi, în hotarul Roșiei, ca martor ocular, Adelina Groșan, nu alta decât mama scriitorului de azi, Ioan Groșan, legat și el, prin mamă de toposul înveșnicit de Ioan Popa. Iar, citând cuvintele lui Ionel Pop, tot om al locului, Ioan Popa se evocă, parcă, din nou, pe sine însuși, din perspectiva timpului ce va urma: „Vine o vreme când un dascăl bătrân, călăuză, își va aduce aminte și va povesti despre cele din adâncuri, despre o lume cu o frumusețe atât de diafană, ca o legendă” (p. 247). Va povesti (cum o și face, cum a și făcut-o), am putea adăuga (sadovenian), privind „în neagra fântână a trecutului”...

De altfel, dna Monica Grosu și concluzionează, în același spirit: „Ne vedem pe noi înșine în oglinda cărții (lui Ioan Popa, n.n.), ne auzim propriul glas strigat din hăuri adânci” (p. 260).

Mulțumim, pentru toate acestea, Ioan Popa! Mulțumim, dna Monica Grosu!