ÎNTÂMPINAREA DOMNULUI

Timpul trăirii duhovniceşti

Conform Legii lui Moise, după naştere erau rânduite patruzeci de zile de curăţire. După plinirea acestor zile, Iosif şi Maria aduc astăzi, împreună cu jertfa rânduită – aşa cum relatează Sfântul Evanghelist Luca (2,22 – 33) – pe dumnezeiescul Prunc în templu, ca să-L închine Domnului, aşa cum se proceda cu tot întâiul născut de parte bărbătească.

Sub chipul smereniei prunciei sale, stă acum în mijlocul Bisericii lui Dumnezeu – ca totdeauna în mijlocul soborului celor ce cred într-Însul – Acela care este mi mare decât templul înţelepciunii lui Solomon, fiindcă „… e mai mult decât Solomon” (Matei 12,42): Cuvântul „… prin Care toate s-au făcut”. Iar nădejdea Israelului Legii Vechi în venirea Unsului lui Dumnezeu, în Fiul Fecioarei, Care avea să ia asupră-Şi păcatul lumii, în Sămânţa femeii dintru început rânduită să strivească ţeasta şarpelui (Facerea 3,15), această nădejde a mântuirii, s-a adunat parcă întreagă în flacăra aşteptării dreptului Simeon. Pe acesta, Dumnezeu l-a păstrat până la adâncile lui luminate cărunteţi, până când Duhul l-a trimis în templul Domnului cerului şi al pământului, ca să întâmpine acolo pe Hristosul Domnului şi să vadă cu ochii trupului Lumina întrupată a mântuirii tuturor.

Pentru ca, în ziua cestei prăznuiri a Bisericii dreptmăritoare, cugetarea noastră asupra înţelesurilor ei să fie cu adevărat rodnică, ca să poată prinde înţelesurile acestea cât mai adânc şi să le prefacă în puteri dătătoare de viaţă, se cuvine să înţeleagă şi mintea oricărui creştin ceea ce de veacuri trăieşte inima fiecărui mădular viu al sobornicităţii ortodoxe: că în viaţa obştei de dragoste, care este Biserica lui Hristos, prăznuirile acestea nu sunt doar nişte aduceri aminte ale unor întâmplări sacre de demult, ci prilejuri de trăire aievea, ca în popasuri de duhovnicească bucurie. Adică, praznicele Sfintei Biserici nu sunt – în duhul ei cel adevărat – doar festivităţi comemorative convenţionale, ci momente transfigurate de semnificaţia lor duhovnicească şi transpuse din veac iarăşi în veşnicie, spre transfigurarea lăuntrică a credinciosului, spre reintegrarea lui în plenitudinea originară a chipului dumnezeiesc pecetluit în inima lui

„Astăzi Hristos se naşte”, „astăzi S-a răstignit pe lemn Cel ce a spânzurat pe ape…”, „astăzi S-a sculat Hristos din morţi”; aşa cântă strana la slujbele tuturor praznicelor Ortodoxiei ca să vestească înţelegerii noastre că cea ce s-a săvârşit odată spre mântuirea tuturor, se săvârşeşte de-a pururi, în fiecare an, ca şi în fiecare săptămână şi în fiecare zi, pentru ca cel credincios să poată oricând să salte din sfera preocupărilor lui, până în înaltul străluminat al cerului duhovnicesc înstelat de luminile nepieritoare ale veşnicului Dumnezeu.

Timpul trăirii trupeşti apare, într-adevăr, ca o dimensiune omogenă de-a lungul căreia curge, neîntrerupt, înlănţuirea indiferentă a întâmplărilor. Acesta este timpul fizic în care o clipă nu se deosebeşte, în ea însăşi, de alta, în care fiecare zi este, în sine, asemenea celorlalte.

Timpul trăirii duhovniceşti, atât cât o asemenea trăire mai poate ava atingere cu timpul este, dimpotrivă, acela pe care mintea îl cunoaşte din statornicirea ei în inima dragostei de Dumnezeu. Acesta este timpul pe care îl trăiesc în veac membrii devotaţi ai Bisericii, întru împărăţia harului lui Hristos. Timpul acesta lăuntric, luminează fiecare ceas şi fiecare clipă cu raza de aur a veşniciei.

Acest timp duhovnicesc trăieşte în slujirea Bisericii noastre, după tâlcurile sacre ale calendarului liturgic, care desfăşoară fără întrerupere lucrarea de luminare a inimilor şi de îndumnezeire a credinciosului, pe care ni le împărtăşesc cuvintele purtătoare de viaţă din cărţile de slujbă, din Mineele celor 12 luni, din Triod şi din Penticostar sau din Psaltire şi Ceaslov: ciclurile unei terapeutici spirituale a creştinului înşirate pe o cronologie semnificativă a ceasurilor, a zilelor, a săptămânilor şi a lunilor anului.

În această cronologie se înscriu praznicele Bisericii şi – ca toate celelalte – şi cel de astăzi. Acum se împlinesc patruzeci de zile de la întruparea Cuvântului când Soarele dreptăţii, răsăritul cel de sus, „răsărit-a lumii lumina cunoştinţei”, aducând pe pământ solia păcii şi a bunei voiri. Patruzeci de zile – de patru ori câte zece: numărul celor patru stihii, al celor patru anotimpuri, al celor patru margini ale pământului (punctele cardinale) şi al celor zece porunci dumnezeieşti, însemnând căile şi treptele desăvârşirii.

Prin urmare, patruzecimea de zile care se prăznuieşte astăzi ne vorbeşte despre împlinirea răstimpului de reaşezare a credinciosului în rânduiala desăvârşirii lui duhovniceşti. Pe Cel care Se aduce astăzi în templul din Ierusalim, împlinind această rânduială a desăvârşirii Îl întâmpinăm – împreună cu dreptul Simeon – în bucuria duhovnicească pe care o trăieşte Biserica în prăznuirea ei, fiecare dintre noi. Pe Cel care Se aduce astăzi în templul din Ierusalim, împlinind această rânduială a desăvârşirii, Îl întâmpinăm fiecare dintre noi, împreună cu dreptul Simeon, în bucuria duhovnicească pe care o trăieşte Biserica în prăznuirea ei.

El stă în mijlocul Bisericii – acum ca şi atunci – de-a pururi, descoperind-se ca „lumină a tuturor popoarelor”. Ochiul inimii noastre se cuvine să se deschidă luminii acesteia, ca să o vadă precum atunci ochii cei trupeşti ai bătrânului Simeon. Duhul cel Sfânt l-a călăuzit întru întâmpinarea Domnului măririi pentru viaţa lui petrecută în dreptate şi în frică de Dumnezeu, într-o neistovită aşteptare a împlinirii făgăduinţei.

Ochiul nostru cel lăuntric nu se va bucura de vederea luminii celei neînserate decât atunci când dreapta rânduială a cugetării şi a vieţii noastre creştine va avea puterea să cheme asupră-i harul dumnezeiesc. În inima dreptmăritoare a lui Dumnezeu nu este loc de îndoială: Hristos-Domnul este pretutindeni şi întotdeauna de faţă, prin tainica lucrare a dragostei Lui. Iar cuvântul cel nemincinos ne încredinţează pe noi, ucenicii Săi, că este cu noi „până la sfârşitul veacului” (Matei 28,20).

Şi într-adevăr, este cu noi întotdeauna, de fiecare dată într-alt chip, după lucrarea fiecăreia dintre însuşirile care alcătuiesc plinătatea desăvârşirii Lui. Însuşi numele profeţit Emanuel, de care ne-a amintit cuvântul Evangheliei acum patruzeci de zile, vestindu-ne întruparea Fiului Celui Preaînalt, însemnă „Cu noi este Dumnezeu” (Matei 1,23) şi întru noi.

La praznicul Naşterii Domnului S-a pogorât printre noi şi întru noi, însuşindu-şi firea noastră omenească. La praznicul Bobotezei ni S-a arătat în descoperirea Sfintei Treimi, născând din nou firea omenirii noastre din apa duhovnicească a Iordanului. Cu noi este Domnul nostru Iisus Hristos în zilele patimilor şi răstignirii Sale când, şi noi credincioşii răstignim, sau ar trebui să răstignim – în inimile noastre – pe omul cel vechi al păcatului neascultării, ca să fie cu noi şi în strălucirea luminii învierii Sale, nutrind speranţa că vom dobândi înnoirea întru viaţa cea nestricăcioasă.

Cu noi este şi astăzi Hristos Fiul lui Dumnezeu, când îl întâmpinăm în templul Legii Domnului. Cel pe care Îl prăznuim astăzi este cu deosebire împlinitorul Legii, cel care ne arată că drumul desăvârşirii noastre trece prin templul lui Solomon, respectiv Biserica creştină de astăzi.

Prin urmare, întâmpinându-l ca dreptul Simeon, cu viaţa rânduită după dreptarul Legii, ne facem noi înşine – asemenea lui – împlinitori ai bunei orânduiri între oameni. În felul acesta, urmăm pilda Domnului Iisus care este, după spusa Sfântului Apostol Pavel, un „Domn al păcii, nu al neorânduielii”.

Procedând în felul acesta, vom trăi viaţa de har a împărăţiei celei de peste veacuri a dragostei dumnezeieşti, lucrând totodată în veac căile mântuirii şi a desăvârşirii noastre.

Îmbinând îndatoririle vremelniciei cu strădania duhovnicească, pentru a ajunge la limanul veşnicei bucurii, rugându-ne şi lucrând ca voia cea dumnezeiască să se facă precum în cerul dragostei dumnezeieşti, tot aşa şi pe pământul dat nouă spre bună îngrijire, dăm praznicului de astăzi întregul înţeles. Atunci vom putea rosti şi noi, împreună cu dreptul Simeon, cu acelaşi simţământ al drumului împlinit: „Acum slobozeşte în pace pe robul Tău,

Stăpâne,

după cuvântul Tău,

că văzură ochii mei mântuirea Ta…” (Luca 2,29 – 30).