De 5 ori pe gânduri

Genocidul memoriei şi genocidele lumii

prof. Vasile Găurean

Vineri, 25 aprilie, s-au comemorat la Erevan, capitala Armeniei, 100 de ani de la tragicul eveniment al masacrării masive a unuia din cele mai vechi popoare ale pământului: armenii. (La anul 301, Armenia se proclama primul stat creştin din istorie). În 1915, când furtuna Primului război mondial era gata să se dezlănţuie, Imperiul otoman vedea în Rusia ţaristă cel dintâi mare duşman. Temându-se că va fi atacată, Turcia socotea că armenii, ca entitate ortodoxă dinăuntrul hotarelor Imperiulu, ar putea să fraternizeze cu Rusia şi astfel ar constitui o primejdie mortală. S-a decis astfel ca armenii să fie pur şi simplu exterminaţi, fără a exista vreun motiv provocator pentru o astfel de măsură. Armata turcă a început astfel dislocarea populaţiei caucaziene şi din imperiu, spre a fi deportată în deşertul Siriei şi al Mesopotamiei, adică la moarte, fiindcă deşertul sirian şi irakian, nici azi populate, nu oferă condiţii de supravieţuire. Populaţia turcă a trecut degrabă la jafuri, torturi, omoruri pe scară largă, în timp ce armata aduna pe cei rămaşi în viaţă, pornindu-i pe jos, pe drumul fără de întoarcere, spre Siria şi Mesopotamia: bărbaţi, femei, copii, fecioare, prunci, bolnavi ori sănătoşi, fără a li se permite a lua un minim necesar pentru drum: haine, apă, hrană, (cum evreilor li s-a permis, totuşi, un zece minute). Cuvântul milă a plecat dintre oameni. Spânzurătorile, torturile, violurile, uciderea pe loc a unor întregi familii au devenit fenomene de masă. A fi armean însemna a fi condamnat la moarte. Condiţiile terifiante în care populaţia a fost pornită pe drumul morţii, înfioară şi azi mintea omenească, la o sută de ani. Acest prim genocid al secolului XX a contabilizat între opt sute de mii şi un milion jumate de armeni. Omul n-a mai fost considerat valoare, creaţia iubită a lui Dumnezeu. Biserica Armeniei a canonizat la 23 aprilie anul curent, toate cele un milion şi jumătate de victime, caz solitar în istoria creştinătăţii. (România n-a avut curajul de a recunoaşte genocidul, menajând pe preşedintele Erdogan. În ziua comemorării de la Erevan, prim-ministrul nostru era la Istanbul într-o vizită de curtoazie.)
În bubuitul tunurilor Primului măcel mondial, acest genocid n-a avut niciun ecou protestatar. Din păcate, lumea civilizată n-a fost capabilă să oprească nici celelalte genocide ce au însângerat secolul XX: holocaustul evreilor(1934/1945), genocidul din Cambodgia (1975/1979 - asasinarea a circa două milioane de locuitori, adică un sfert din populaţia ţării), din africana Ruanda (1994, genocidul asupra minorităţii tutsi, un milion de morţi); genocidele lui Stalin (între 15-20 de milioane de victime).
Ofuscată de cele 22 de state (inclusiv Părintele Romei, Francisc), care au recunoscut curajos genocidul armean, între care Franţa, Rusia, Germania, Spania), Turcia neagă şi azi, cu vehemenţă, proporţiile crimelor, recunoscând „doar câteva sute de mii”- cum spune preşedintele Erdogan. Numai că nu e vorba de fire de iarbă, ci de oameni. „-Uită-te mai bine în curtea ta, UE şi apoi să ne vorbeşti nouă despre genocid!” –strigă la propriu către Franţa, Rusia şi Germania „preşul” turc ce visează iar la un Imperiu. Asta după ce sutele de miliarde ale UE-ului şi FMI-ului l-au scos din dezastrul economic.
Ştim că Germania şi-a recunoscut păcatele holocaustului şi nu doar cu jumătăţi de gură ipocrită, cum face Vladimir Putin cu „opera” lui Stalin, pe care-l resuscită ca model de dictator.
Cât priveşte Franţa, este considerată cea dintâi ţară ce a organizat un genocid împotriva întregii populaţii a unei provincii, Vandeea, de pe fluviul Loarei. A fost un straniu model pentru toate genocidele ulterioare. La început, vandeenii au simpatizat cu Revoluţia franceză de la 1789, dar când au fost închise bisericile şi au fost chemaţi la război contra Europei, s-au mpotrivit. După bătăliile de la Mans şi Chavernay din 1793, pierdute de vandeeni, iacobinii lui Marat, Danton şi Robespierre au hotărât să ucidă întreaga populaţie a provinciei: bărbaţi, femei,copii, bătrâni „Omorâţi aceste lupoaice(femeile) şi pe copiii lor, ca să nu se mai poată răzbuna când vor fi mari” suna ordinul. Coloanele infernale ale gloatelor armatei au pornit un măcel înfiorător. Oricine se preda era împuşcat, dar cum gloanţele costă, au început să fie înecaţi masiv în fluviul Loara, care era plin de cadavre... 84 de preoţi au fost înecaţi cu un şlep. Soţi şi soţii erau dezbrăcaţi, apoi legaţi şi aruncaţi în fluviu(aşa numitele „baterii umane”). zeci de mii de prizonieri sunt torturaţi, împuşcaţi, ghilotinaţi, înecaţi, chiar dacă sunt republicani ce-şi arată disperaţi certificatele. Copiii sunt aruncaţi şi prinşi în vârful baionetelor, grămădiţi în case şi biserici şi apoi incendiate. Se înfiinţează lagăre special pentru copii, unde sunt lăsaţi să moară sau ucişi. Cu prioritate trebuiau ucise femeile, zisa „bază de reproducere” şi copiii lor. Femeile gravide sunt strivite în teascuri de vin, sfârtecate cu săbiile, aruncate în cuptoare de pâine şi arse cu copiii lor. Fecioarele sunt batjocorite, spânzurate în copaci şi despicate cu săbiile (la Les Herbiers, Clissons, Nantes). Se organizau banchete, petreceri, la care erau torturaţi şi ucişi spre distracţie mii de oameni. Pielea ucişilor se tăbăceşte şi se fac pantaloni pentru ofiţerii republicani, iar din grăsime săpunuri. „Să nu vină nimeni să ne vorbească de milă”-clama trimisul Republicii în Vandeea, Carrier. Nici codrii şi livezile nu află cruţare. Totul este ucis şi ars. Din aprilie până în octombrie, adică până ce Robespierre şi iacobinii sunt şi ei puşi sub cuţitul „Maicii Ghilotina”-, între 200 şi 250 de mii de victime cad în Vandeea. Mai răsună şi azi în minte întrebarea unui copil: „Mămică,o să ne doară tare?” Când un grup de cetăţeni strigă la Paris: „Nu-l ucideţi pe Lavoisier! E un savant mare!”- li se spune: ”Revoluţia n-are nevoie de savanţi!”(Ne mai mirăm pentru ce comuniştii nu preţuiau medici ca Iuliu Haţieganu şi scriitori ca L. Blaga şi-i alungau de la serviciu?)
Nici azi, Franţa nu-şi recunoaşte crimele de la 1793, (modele pentru crimele fasciste şi staliniste de mai tîrziu), deşi partida lui Le Pen a cerut insistent aceasta. Sub aureola mincinoasă de „Libertate, egalitate, fraternitate” se ascund ororile ce au deschis porţile iadului terestru pentru celelalte secole. Datoria umanităţii este de a nu uita, căci tăcerea însăşi poate fi o crimă. „E vremea să spunem pisicii că e pisică şi genocidelor genocide”.

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS] Statistici T5