Valeria Peter Predescu sau despre Artist ca jertă de sine, și de prelungire a existenței sale în esența spirituală a spațiului natal

Eveniment ! Lansare de carte Valeria Peter Predescu – Destin. Ce spune scriitoarea Melania Cuc despre artistă

Joi, 16 Mai, Ora 18:00, la Centrul Cultural Dacia

Întâlnirea mea cu Valeria Peter Predescu a fost un privilegiu, un dar pe care l-am primit pentru a-l restitui la rându-mi, marcând prin scris nu doar o prietenie, ci mai ales, acea clipă astrală prin care mi s–au reliefat umbre și lumini ale unei existențe care și-a câștigat printr-o combustie lăuntrică, renumele de Artist. Dincolo de vitrina scenică fulimantă, dincolo de biografia sa de interpret de muzică populară, cum a fost îndeobște cunoscută de publicul larg, Valeria Peter Predescu a fost un DESTIN care s-a desăvârșit, prin voia lui Dumnezeu, arzând la o intensitate maximă.
De ce am scris această carte? Pentru că nu am putut altimnteri după ce am cunoscut-o nu doar ca artist, și am descoperit că nu doar repertoriul ei excepțional, ci și ea însăși era o Lume interesantă, un tezaur cu artefacte spirituale simbol al societății rurale, care , în realitatea de pe ,,teren,, se dilua, se pierdea văzând cu ochii. Valeria nu doar cânta minunat, nu se bucura de aplauze pentru că deținea un glas inconfundabil, ea era și un depozitar veritabil de folclor sănătos, de obiceiuri străvechi, chiar și de obiecte de vestimentație tradiționale.
În ziua în care am ajuns pe Valea lui Stan, de la Telciu, am intrat în ograda sa de sub munte, am avut relevația unei descoperiri extraordinare, și tot cece știusem eu, despre documentarea jurnalistică tipică, atunci și acolo, s-a dovedit a fi fără valoare. Viața Valeriei Peter Predescu, Destinul său artistit privint prin prisma locului de obârșie , era efervescent, colosal, și nu îl puteam compara cu destinul nici unui al nume din cercul meu, destul de bogat, de prieteni.
Am fost impresionată de-a dreptul de fetița din Telciu, care, deși nu văzuse niciodată un cântăreț în luminile rampei, a învățat singură să cânte și să încânte publicul din satul ei mai întâi, apoi a visat și a pășit mai departe spre gloria care îi era rezervată. M-a fascinat povestea tinerei mame, care a crescut doi feciori dar care a avut curajul să ia cu asalt lumea artistică din Capitală, să cucerească prin voce, farmec personal și prin repertoriul autentic, Televiziunea Română, Radioul național, Casa de discuri Electrorecord, și mai ales, publicul.
Am spus și încă mai cred, Valeria ar fi putut deveni și o mare actriță de dramă, ar fi putut să joace în filme, deținea acel strop de divinitate care face dintr-un om obișnuit o celebritate.
Valeria cânta precum păsările, cânta așa cum respira, cum am văzut-o că bea apă din pumni la izvorul de la rădăcina alunilor din preajma casei sale din Telciu. Valeria nu mima, nu cânta pentru aplauze, pentru onorarii, ea cânta pentru că, contrat statutului său de vedetă a scenei , rămăsese aceași țărancă neoașă, ca mama sa, ca bunica sa... Ducea tradițiile mai departe din instinct, după datini. Trăia cu intensitate și firesc în ritmul amotipurilor agrare, și a anotinpurilor vieții umane.
Valeria iubea Viața la nebunie!! Poate de aceea, nu am crezut niciodată că ea ar putea să fie bolnavă, să moară, deși știam și știu că toți oamenii suntem fragili și trecători ca floarea câmpului.
Valeria, prin felul în care vorbea și după cum se purta pe scenă și înafara scenei, îmi demonstra mereu că este puternică, că poate da cu tifla problemelor de tot felul. Era, trebuia să fie o învingătoare.
În zilele cât am fost cu ea la Telciu, am avut parte de o vreme câineoasă, cu ploaie rece, cât să mă sperie, să mă învelesc în cergile groase, să stau dinaintea sobei, în care, Valeria a aprins, îndată ce am ajuns, focul.Casa ei de pe Valea lui Stan s-a încălzit repede, și nu doar de la focul de lemne, s-a încălzit de la cântările pe care Valeria le cânta, una după alta, în timp ce scutura colbul, învârtea în oale. Casa aceea nu mai era rece, prindea viață, prindea suflet.
Valeria nu era o cânăreață care făcuse carieră. Ea era Cântarea.
Am urcat munții și am străbătut poienile fără să realizez cum trece vremea, fiecare pas pe care îl adăugam zilei, devenea o poveste ce trebuia spusă mai departe. Ea era mărturisitorul, eu scribul. Mie nu-mi rămânea decât să trec verbele pe hârtie, să așez într-un puzzle imaginar, toate piesele de rezistență care dădeau sens vieții unei femei frumoase, deștepte, harnice, curajoase și care fusese unsă cu harul câtecului.
Într-o fereastră dintre două reprize de ploaie, Valeria a ținut să mă ducă neapărat la cimitirul satului, undeva pe o costișă destul de abruptă și pietroasă, și unde își dormea somnul lin, mama sa. Acolo, la căpătâiul de piatră, am aflat alte și alte secvențe ca dintr-u film ce nu trebuia să se termine fără ca lumea întreagă să îl cunoscă, să ia aminte , să învețe din experiența omului, care nu a făcut degeaba umbră pământului. Valeria mi-a vorbit, atunci, pentru prima dată despre ,,obiceiurile de trecere ,, de la Telciu, despre VERȘU-rile care erau compuse de femeile satului, pentru fiecare mort în parte. Era hotărâtă să le adune, să le publice.
Recita frumos, curgător, ca și cum ar fi dibuit arta dicției într-o academie cu renume. Era atașată prin toata ființa sa de satul natal, de oamenii locului. Vorbea despre cei vii și despre cei morți cu respect și iubire. De acolo din perimentrul cimitirului, Biserica din Tecliu, maiestoasă și albă, se vedea ca într-o ilustrată. Valeria, cu mâna ridicată în aer, îmi arăta un arbore, cred că era un tei, sub coroana căruia, îmi spunea că își doarme somul veșnic verișoara sa, o femeie care murise de tânără, și pe a cărei mamă, bătrână și bolnavă, Valeria nu a pregetat să o ia, să o îngrijească până în ultima clipă, în casa sa din Bistrița.
Acolo, la Bistrița, în cameră separată și imobilizat la pat , își îngrijea, pe vremea aceea , și tatăl. Nu mă mira defel devoțiunea sa pentru familie, mi se părea firesc scarificiul, Valeria își iubea părinții , rudele de sânge, își iubea copiii și nepoatele mai mult dect pe ea însăși, dar...mai presus de toate și de toate, iubea Cântecul! Lui i se jertfise.
Era o femeie mândră și puternică. Nu avea cum să clacheze! Ea rezolva toate problemele cu brio, chiar dacă era ruptă de osteneală, se împărțea între scenă, televiziunea, radiou, și problemele de la serviciu. M-am mirat atunci când mi-a spus că este... bolnavă. Nu putea fi adevărat! Valeria este o femeie puternică! Mi-am zis, și am avut deptate, Valeria a trecut peste episodul acela de boală cu zâmbetul pe față, fără să se lamenteze, fără să ne lase să înțelegem că ea ar avea nevoie de odihnă, de leacuri care s-o aline, că și-ar dori prieteni care s-o încurajeze.
Valeria a ars conștientă de menirea sa, a ars lăuntric.
Ultima dată, Doamne, ne-am întâlnit la trenul de București, în gară. Speram să aveam locuri în aceeași cușetă de dormit. Nu am avut. Am stat o vreme de povești pe culoar, și ea, Valeria cea puternică, femeia, artista care nu lăsa niciodată să i se vadă ridurile de la colțurile de ochi, mi-a zis cu voce mică: ,, Drăguțo, sunt tare ostenită!,,
Mergea la București, cu un tren de noapte, zece ceasuri de călătorie, pentru a participa la o emisiune televizată, în care era inviată pentru doar câteva minute. Desigur, ar fi putut, ar fi trebuit să refuze. Valeria nu refuza niciodată, pe nimeni, și mai ales atunci când era vorba de prezenta sa scenică, de promovarea ,,zonei,, Bistrița- Năsăud. Simțea că are o datorie de onoare să-și dea la schimb viața, pentru talantul, harul pe care îl primise la naștere.
Odată ce am ajuns în Gara de Nord, eram cuprinse de frisonul oboselii unei nopți nedormite, ne-am mulțumit doar să ne facem semn de prietenie, de despărțire. Eu eramsigură că ne vom revedea curând, la întoarcera noastră în Bistrița, la o cafea cu poveste, ca întotdeauna de când, prietenia ei îmi făcuse viața un pic mai frumoasă .
După nici 48 de ore, am aflat că inima ei mare și bună, curajoasă și generoasă, a încetat să mai bată. Nu cred nici azi cu adevărat că Vali, cum îi spuneam eu, nu mai e în viață. Nu cred, și am dreptate. Valeria este prezentă aici și acum , doar trebuie să ascultăm fie și numai, atât de dragi ei, plăcile acelea , acum desuete, de vinilin. Dar, Valeria Peter Predescu este mult mai mult decât o voce de aur, ea este un exemplu pentru fiecare tinerii care are vise și trebuie să și le împlinească. De la leagăn până la mormânt, și dincolo de timp, Valeria a fost ,este și va fi iubită de oameni, pentru că ea a fost un Destin iubit de Dumnezeu Însuși.
Destinul Valeriei Peter Predescu încă se mai desăvârșește aici pe pământ, fie și doar prin aceste manifestări culturale de calibru, și care demonstrează la scenă deschisă că ceea ce realizează Omul în viață, poate deveni pașaporat pentru eternitate. Valeria a devenit un Simbol și sunt convisă că din locul ei hărăzit să fie în ceata îngerilor, ea poartă dorul de noi toți, de locurile acestea, în cântări cum rar se mai auziră prin Rai.
Să facem o clipă de liniște în gălăgia generală, cotidiană, so putem asculta pe Valeria Peter Predescu cum ne cântă, fie și numai din amintiri, nouă celor care avem prilegiul de-a avea amintiri.Cei tineri, care nu au cunosct-o pe când trăia printre noi, pe când ne cânta și ne iubea, tinerii trebuie să o caute, și o vor găsi sigur, în miezul tezaurului folcloric pe care ea l-a lăsat moștenire întregului neam românesc.

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS] Statistici T5