Capul Beneșului

            Bărbatul, așezat pe o buturugă, așteaptă. Stropii mari de ploaie cad cu spor peste capul său descoperit, lipsit complet de păr, și se preling sprinteni pe obrazul ars de soare, trecându-i de mustața stufoasă și picurându-i din barba presărată ici-colo cu fire cărunte. Se uită cu nostalgie spre apus, unde o rază timidă mai dăinuie pe bucata tot mai mică de cer senin, înainte de a fi înghițită de norii grei și întunecați. În această lumină întârziată, picăturile strălucesc ca niște cristale. În depărtare, în bătaia ploii, cetatea pare o rană pe pielea udă a pământului.

Lumea îl știe doar după numele de Beneș. Așa s-a recomandat când s-a aciuat, tânăr fiind, prin părțile acestea ce aparțin cetății. Tăcut și retras, nu și-a făcut un rost alături de o femeie, a rămas singur toată viața. Localnicii nu au aflat mai nimic despre el și despre originile sale, dar l-au primit bucuroși, căci e un bărbat isteț și curajos. Nu foarte înalt, dar bine legat și puternic, s-a dovedit de ajutor în mai toate îndeletnicirile cetății. Mai-marii locului i-au descoperit repede iscusința într-ale luptei, așa că, în scurtă vreme, l-au numit căpetenie peste gărzi. Cu priceperea și cu ajutorul lui, mulți tâlhari, veniți cu gândul că vor găsi aici o pradă ușoară, au fost fugăriți din preajma fortăreței, dar și mai mulți nu au mai apucat să se întoarcă de unde au venit. Săgețile trase de el cu dibăcie își găseau ținta fără greș, iar când acestea nu reușeau să ia viața cotropitorilor, sabia sa ascuțită brici cădea asupra lor ca un fulger. Năvălitori s-au tot perindat în cei peste treizeci de ani de când a ajuns el pe aceste meleaguri, cu toții fiind învinși sau alungați de oamenii locului. Cetatea are un sistem de apărare ingenios, cu un șanț săpat de jur-împrejur, adânc de vreo trei metri și lat de patru, pe care localnicii îl umplu cu apa râului dinspre miazănoapte, adunată, în vreme de pace, într-un mic baraj. Două santinele veghează mereu de pe culmea numită Toacă, de unde cuprind cu privirea împrejurimile până hăt departe, și, în caz de pericol, suflă din corn, anunțându-i pe paznicii barajului să dea drumul apei. Această tactică i-a salvat de fiecare dată, dar, în primăvara asta, sorțile s-au schimbat. Dinspre răsărit, a năvălit un popor de oameni nemaivăzuți până acum, mai scunzi decât ei și cu ochii mici. Învățații obștii nu se puteau hotărî dacă se numesc tătari ori mongoli, însă asta avea mai puțină importanță. Cert este că oastea acestora nu e totuna cu cetele răzlețe de răufăcători care au bântuit regiunea în răstimpuri. Tătarii au venit cu miile, de dincolo de munți, cu toții călare pe cai. Sunt arcași de seamă, ce trag cu o siguranță înfiorătoare din galopul nebunesc al cailor. Chiar și bidivii lor sunt neobișnuiți. Deși ceva mai mici decât alții, sunt atât de rapizi și de puternici, încât cei mai mulți dintre ei au reușit să sară peste șanțul de apărare. Până acum, niciun călăreț nu a fost în stare să treacă în galop peste șanț. Odată trecuți, s-au apropiat de fortăreață și au străpuns cu săgețile lor scurte, dar iuți și foarte ascuțite, cât mai mulți străjeri de pe metereze. Numărul mare al cotropitorilor i-a uimit pe apărători, însă nu i-a luat prin surprindere, căci santinelele lor au văzut din timp hoarda aproape nesfârșită ce se apropia pe drumul ce coboară dinspre munți. Astfel, străjile au avut vreme să se mobilizeze, să-și mute toți oamenii aflați în afara cetății înăuntru și i-au primit gata pregătiți de război, reușind să le țină piept acestor năvălitori fioroși. Pe mulți i-a răpus Beneș, pe care, în scurt timp, tătarii l-au reperat în turnul cel mai înalt și au înțeles că acesta îi nimerește și îi ucide mai lesne și mai cu spor decât camarazii săi. Nu puțini dintre asediați s-au prăpădit. Și mulți ar mai fi căzut sub săgețile atacatorilor, dacă aceștia din urmă, înainte de lăsarea serii, nu s-ar fi retras, spre uimirea localnicilor, înapoindu-se dincolo de munți. Oamenii locului s-au bucurat nespus, doar Beneș a rămas gânditor și nesigur. O presimțire amară îi spunea că lupta încă nu s-a terminat.

După aproape o săptămână, băștinașii au slăbit vigilența și s-au pregătit de sărbătoare. Duminica, în ziua de Paști, bucuroși atât de Învierea Domnului, de sfârșitul postului și de începerea belșugului, cât și de victoria avută cu câteva zile în urmă, s-au dedat la petreceri. Până și santinelelor de pe Toacă li s-a permis să se relaxeze cât de cât și să se bucure de sărbătoare. Beneș, în schimb, nu avea stare și patrula pe zidul cetății, scrutând cu mare atenție spre răsărit. La un moment dat, a suflat cu putere în corn, alertându-i pe toți din fortăreață și din împrejurimi și obligându-i să-și reia posturile. Tătarii, de această dată, nu au venit în lungul drumului, ci au ieșit din pădurea dinspre miazăzi, care cobora pe coasta muntelui până în apropierea așezării. Când au buit din codrul întunecat, apărătorii, amețiți și leneși, au fost luați pe nepregătite. Năvălitorii au adus cu ei scări lungi, pentru a trece peste ziduri. Asediul cetății a durat vreme bună. În cele din urmă, inamicul a reușit să spargă poarta din spate. Și atunci a început măcelul. Puțini dintre localnicii retrași în catacombe au ajuns dincolo de zidurile cetății, în spatele dealurilor, întrucât barbarii i-au vânat ca pe niște șoareci. Beneș, după ce a luptat vitejește, a înțeles că bătălia e pierdută, așa că a fugit, printr-un tunel știut de puțină lume, și a ieșit aproape de Toacă, de unde, călare pe calul său negru, a urcat până pe vârful muntelui din miazănoapte. Marea căpetenie a tătarilor a prins de veste și a trimis, sub comanda celui mai cumplit căpitan al său, vreo douăzeci de războinici să-i ia urma.

Ascuns în ultimul pâlc de pădure mică și rară, aflat chiar sub creasta încă înzăpezită, așezat pe o buturugă, ud până la piele, Beneș așteaptă, privind lung spre petecul albastru de cer ce se împuținează sub îngrămădirea norilor negri. Știe că moartea îi este aproape și că acest ultim apus de soare semnifică și sfârșitul vieții lui. E pregătit să doboare cât mai mulți dintre urmăritorii săi înainte de a părăsi această lume. Sub biciuirea ploii, tătarii, în frunte cu căpitanul lor, călare pe caii aprigi, urcă răbdători și neosteniți pe cărările ciobanilor și se tot apropie. Beneș își pregătește tolba și se duce lângă marginea păduricii când, deodată, aude un foșnet în urma sa. Nu apucă să se întoarcă bine, că simte o lovitură năprasnică în moalele capului. Cade la pământ și, înainte de a-și pierde cunoștința, aude două râsete zgomotoase.

Beneș își revine în fire și, auzind forfotă în jur, se ridică, cu greu, în capul oaselor. Doi tătari, având arcurile gata pregătite, îl privesc cu furie. O voce răsunătoare se aude din vale. Un tătar ceva mai mare decât ceilalți și lat în spate sosește pe un cal roib care, ud de la ploaie, pare roșu ca focul sub strălucirea ultimelor raze de soare. Omul se dă jos de pe cal și le face semn celor doi războinici să se dea la o parte. Aceștia, alături de ceilalți ajunși la fața locului, fac roată în jurul lui Beneș și rămân în gardă. Tătarul solid se întoarce spre Beneș cu un zâmbet răutăcios în colțul gurii. E căpitanul trimis de comandant să-l găsească. Își scoate sabia încovoiată din teacă și face, din nou, semn unui subordonat care, conformându-se, îi aruncă lui Beneș o sabie. E chiar sabia lui, al cărei tăiș a curmat viața multor cotropitori. Beneș se uită o clipă la ea, apoi o ridică de jos și se întoarce spre căpitan. Acesta, spre uimirea lui Beneș, îi strigă, pe limba sa: Luptă dreaptă, Beneș! Luptătorii se măsoară din priviri și se năpustesc unul asupra celuilalt. Se duelează multă vreme. Pentru fiecare lovitură parată, Beneș răspunde cu două, pe cât de iuți, pe atât de cumplite. În pauzele scurte, tătarul rânjește spre Beneș și dă din cap aprobator. Într-un final, Beneș îl pune pe celălalt la pământ și se repede să-i dea lovitura de grație, dar o săgeată îi străpunge pulpa piciorului drept și cade în genunchi, înnebunit de durere. Căpetenia tătarilor se ridică sprinten de la pământ, vine agale spre Beneș și îi rânjește din nou. Apoi își ridică sabia deasupra capului, pregătit să-i curme viața adversarului său. Când să aplice lovitura decisivă, Beneș scoate cu iuțeală un pumnal ascuns în carâmbul cizmei, se ridică brusc și înfige lama cuțitului în grumazul tătarului care, prăvălit la pământ, horcăie în agonie. În clipa următoare, tăișul sabiei unui alt războinic cade peste gâtul lui Beneș. Corpul său se lasă tremurând la pământ, iar capul se rostogolește câțiva pași mai încolo. Tătarii privesc învingători spre cadavrul decapitat, unii îl scuipă, apoi își iau căpetenia moartă, o urcă pe un cal și pornesc la vale.

            Ploaia a încetat de mult, bate un vânt ascuțit și rece, iar cerul eliberat de nori lasă cale primelor licăriri ale stelelor. În jur e liniște, animalele încă nu au dat de veste de trupul neînsuflețit care zace în iarbă. Muntele singuratic rămâne impasibil la tot ce s-a întâmplat și se întâmplă. Poate, cândva, acest munte va purta numele celui care l-a apărat vitejește.

*

Autocarul trage pe dreapta în stație și își deschide ușile. Turiștii coboară. După ce își iau bagajele, ghidul lor îi adună și le spune:

            – Bine ați venit în frumoasa comună Rodna, locul meu de baștină. După ce ne cazăm și servim masa, vom reveni în centru pentru a vizita bisericile și ruinele fostei cetăți, asediată de mongoli în anul 1241. Mâine, vom urca pe culmea numită Toacă, de unde vom continua pe creastă spre vârful Capul Beneșului, a cărui legendă interesantă o veți afla acolo, sus.