EVADARE DIN SPAŢIUL VIRTUAL

Volumul de versuri al lui George Roca – bine cunoscut ziarist român ce vieţuieşte în Australia - , volum ce dă titlul acestui modest comentariu, apărut la Editura Anamarol, Bucureşti, în toamna anului trecut, aduce o experienţă literar-existenţială foarte interesantă, din mai multe puncte de vedere. Mai întâi, în ce priveşte relaţia scriitură virtuală – scriitură de factură tradiţională. Cele două versiuni se află într-o relaţie deopotrivă de alternanţă şi de concomitenţă, ba chiar de necesară complementaritate, una sprijinind-o şi declanşând mecanismul celeilalte, atunci când rolul aceleia sau al celeilalte, în reconfigurarea şi revigorarea eului, s-a încheiat (pentru moment). Apoi, sub raportul tematic. Două par a fi motivele majore ce generează discursul – nostalgia (forma atenuată a dorului şi a melancoliei; să se vadă Nostalgie, Transilvania, Ardeal etc.) şi reveria (modalitate imaginară de acces imediat la un loc şi într-un spaţiu îndepărtate, greu tangibile): „Încercăm cu toţii să supravieţuim/ în secolul acesta al turbulenţei/ creându-ne în imaginaţie/ mici insule/ unde evadăm atunci când/ nu mai putem face faţă/ uraganelor şi cutremurelor/ care ne înconjoară...”(Insula fericirii).

În fine, ceea ce defineşte, aş zice esenţial, acest text este atitudinea, perspectiva poetului asupra propriei vieţi, asupra semenilor, asupra mediului natural şi social, asupra existenţei în genere. Într-o vreme a enunţurilor sumbre si dezamăgite, a disperărilor postromantice, post expresioniste, post existenţialiste, George Roca are curajul de a fi optimist. El priveşte în jur şi în sine cu încredere, cu seninătate, arătând că ar putea exista, totuşi, lirism şi în afara tristeţii (reale sau mimate), precum şi în afara încrâncenării: „În fiecare dimineaţă/ când mă trezesc, mă bucur/ mă bucur că e soare/ mă bucur că e înnorat/ mă bucur că trăiesc...” (Mă bucur). Pe de altă parte, într-un timp al experimentelor prozastico-poetice, autorul are temeritatea de a rămâne limpede, inteligibil, colocvial. Are îndrăzneala de a fi, pe cât de modern (ca un expert al deplasărilor în spaţiul virtual), pe atât de cald şi de reverenţios în raport cu tradiţia: „Un fulg e Eminescu,/ altul Alecsandri,/ Coşbuc, Blaga şi Labiş/ şi câţi oare-or mai fi/” (Poezia iernii).

Răgazul, îndeletnicirea scrisului cu condeiul pe hârtie (poezia ca «evadare», cum însuşi o numeşte) îl vindecă, pare-se, de excesul plutirii în virtual, după cum, invers, după un răstimp de lentoare a gândului şi a cuvântului, adâncite în ele însele şi autoreflectate cu migală, este reintegrată, decis, condiţia de internaut, aşa cum sugerează, pare-se, chiar un «dialog poetic» la mare distanţă: „(MrG)/ Ce mai faci,/ ce mai zici ?// (Lady Di)/ Nu mai zic,/ nu mai fac nimic de la o vreme.../ mut lumina de la soare la umbră/ să nu se ofilească...” (Dialog cu Lady Di). Sau o şăgalnic-ironică (auto)ironie cu iz parodic: „Iubito, ţi-aş trimite-n dar/ Toţi ghioceii care-apar/ Şi florile de pe câmpii/ Dar unde eşti, de ce nu vii?” (Ghiocei de’ntâi april – Unei poete pierdute în spaţiul virtual al internetului).

Dar visul, visarea, amintirea, dorul dăinuie, calme şi răbdătoare, cerându-şi, din când în când, dreptul la expresie. Şi, o dată cu ele, dăinuie, rezistă diverselor ispite ale modelor, aspiraţia spre valorile perene ale poeziei, ale acelui tip de poezie ce-şi propune, în primul rând, dacă nu exclusiv, să cânte, să descrie, să încânte. Un text frumos, unul din cele emblematice pentru acest volum, ni se pare a fi Îmbrăţişare: „dacă te-aş întâlni/ ţi-aş spune/ să te prefaci într-un avion// tu,/ pentru a-mi face pe plac,/ ţi-ai desface braţele/ şi-ai plana lin spre mine// eu/ m-aş preface în pasăre/şi apropiindu-mă de tine/ ne-am împleti aripile/ într-o îmbrăţişare de suflet şi trup/ mângâindu-ne tandru/ până când am simţi/ simbioza iubirii noastre…”

Este de-a dreptul frapantă această irumpere în modernitate a unui tipar mult frecventat cândva, cvasi-vetust, este surprinzătoare şi demnă de interes orientarea unui temperament, racordat la sistemele de comunicare de ultimă oră, spre liniştea, spre contemplativitatea şi rostirea melodios cumpănite ale poeticităţii clasicizante.

Volumul este prefaţat, cu căldură şi competenţă, de doamna Maria Diana Popescu şi postfaţat, în acelaşi fel, de Constantin Mălinaş. Concepţia şi realizarea copertei aparţin autorului.