De ce iubim?

În tot acel entuziasm, în mulţimea de sentimente în care ne îmbătăm sufletul, în toată acea euforie bogată care ne inundă sufletele până în cele mai mari adâncuri, ne gândim noi, cei prinşi în mrejele dragostei, de ce iubim, de fapt? Ce scop are această investiţie majoră de simţăminte, timp şi energie? Corpul acesta, templul sufletului nostru, beneficiază cumva de pe urma activităţii înfloritoare a sufletului sau doar îi oferă un suport anatomic?
Să aruncăm, mai întâi, o privire peste explicaţiile oamenilor de ştiinţă. Corpul uman, o maşinărie deosebit de complexă, construită în aşa fel încât toate componentele sale conlucrează cu o eficienţă maximă, relaţionând unele cu altele prin diverse mecanisme biologice, fiziologice sau chimice este controlat de cea mai importantă componentă a sa, maestrul coordonării, integrării şi reglării atâtor funcţii interne, creierul. Una dintre atribuţiile majore acordate acestuia de către natură este încă nedesluşita în totalitate, crearea sentimentelor. La baza tuturor stărilor sufleteşti pe care le resimţim, fie că sunt reprezentate de iubire, plăcere, supărare sau ură, stă un întreg cocktail de subtanţe chimice active, numite neurotransmiţători. Un reprezentant foarte puternic este dopamina. Aceasta se secretă în sinapsele dintre neuroni şi are rolul de a face creierul să perceapă plăcerea ca pe o recompensă bine meritată. De asemenea, tot ea ne creează şi acel sentiment de dependenţă faţă de persoana iubită, precum o face şi în cazul consumului de nicotină. Serotonina, supranumit „hormonul fericirii”, ne readuce în gânduri imaginea iubitului/iubitei ori de câte ori moralul nostru are nevoie de un stimulent. Oxitocina, hormonul care printre altele, stimulează naşterea şi şterge memoria dureroasă din timpul actului naşterii, are o deosebită importanţă în consolidarea ataşamentului dintre două persoane. Nu în ultimul rând, o anumită cantitate de adrenalină şi de cortizol ne induce o uşoară stare de agitaţie, emoţie, ne face inima să bată mult mai repede sau ne face să ne simţim gura uscată la întâlnirea cu cel/cea care ni s-a strecurat subtil dar sigur, în suflet.
Unde explicaţiile ştiinţifice se diminuează, le luăm în considerare pe cele ale sociologilor. Dragostea este un amalgam de sentimente care are rolul de a ne apropia de natura noastră umană. Omul a fost creat din dragoste, pentru dragoste. Fie că ne naştem în familii înstărite sau nu, reprezentăm rodul iubirii a doi oameni. Ne dezvoltăm armonios din punct de vedere psihic şi social atât timp cât suntem înconjuraţi de dragostea părintească. Pătrundem în viaţa adulţilor căutând şi dorind să oferim la rândul nostru, acest minunat complex de sentimente. Adoptăm idei preconcepute, ne formăm idealuri omeneşti sau pur şi simplu aşteptăm să treacă timpul ca la un moment dat, sufletele noastre să-şi întâlnească perechile cu care să convieţuiască. Am putea spune că însăşi propria influenţă a părinţilor îşi revendică rolul în această căutare. Tindem să atribuim fiinţei iubite ideale însuşiri ale celor care ne-au crescut, educat şi îngrijit până ne-am maturizat suficient. De exemplu, băieţii caută o femeie grijulie, atentă, care să-şi iubească proprii copii, să le ofere stabilitatea emoţională pe care le-a oferit-o mama lor atât de mult timp iar fetele îşi doresc să se bucure de protecţia şi de siguranţa asemănătoare cu cea dăruită de tatăl lor. O altă teorie preciza că omul tinde să caute în aproapele său caracteristicile proprii. Se îndrăgosteşte de calităţile sale regăsite în ceilalţi şi astfel, ajunge să se aprecieze pe sine cu ajutorul unei alte persoane a cărei răsplată va fi dragostea sa.
Eminescu scria în ale sale cugetări că „Amorul nu alege, ci culege. El e ceva elementar ca şi setea sau foamea.” Un îndemn vă mai sădesc în minte: să vă preţuiţi natura umană, sentimentală, cu plăcutele sale imperfecţiuni, să vă hrăniţi şi să astâmpăraţi senzaţia de sete pe care multe din sufletele mult prea ocupate a lumii efemere şi grăbite de astăzi o resimt. Să iubiţi fără jumătăţi de măsură, să vă asumaţi riscul de a suferi de pe urma acestei investiţii măreţe cum este dragostea, să dăruiţi şi să fiţi recunoscători pentru ceea ce simţiţi! În final, doar iubirea este cea care rămâne de o puritate absolută, aducând un fascicul de lumină acolo unde întunericul pare că a înghiţit totul.

Diana Maria Sântionean,
Clasa a XI-a, Colegiul Naţional „Liviu Rebreanu”, Bistriţa