Cornel Cotuțiu: Un prezent de-acum 40 de ani

                          (Preambul: Într-o mapă de acum 4o de ani, am găsit câteva file, prinse cu agrafă. Le-am citit, căci le uitasem conținutul și apoi am hotărât să le   încredințez  tiparului, cu tristețea că impresiile parcă fuseseră trecute pe hârtie ieri.)

      Am fost la o nuntă dintr-un sat de pe Valea Șieului / E o reținere semnificativă de ce nu am menționat toponimul - n.m./. De aici se face legătura cu orașul fie cu trenul, fie cu bicicleta sau chiar pe jos.

     Mă așteptam să am a face cu nuntași emancipați - îmi ziceam -, dat fiind apropierea de Beclean ( vezi Doamne, mediul urban se situează pe un palier al civilizației ceva mai ridicat - mărturisesc, era un considerent de ignorant naiv).

     Ei bine, nunta la care am participat a fost nesuferit de semnificativă pentru unul din cele mai răscolitoare fenomene din societatea românească:  acela de degradare a condiției țăranului român și de proliferare a imposturii, mimetismului și prostului gust. Iar nunta aceasta a fost un întristător și dezgustător spectacol al acestei degradări.

     Am sosit în sat, la sala ospățului, în momentul când mirii veneau cu tot alaiul, de la Biserică, unde, mi s-a spus, slujba ținuse mult de tot. Sora miresei, cu sticla în mână îi întâmpină pe miri și glăsuiește un șir nesfârșit de versuri, în însoțirea unei melodii foarte asemănătoare (dacă nu aceeași) cu cea de la „Găina”. Lumea se plictisește, copiii, din spate, aruncă bulgări de zăpadă în nuntași și miri. În sfârșit, protagoniștii intră în sală, iar după ei, noi, din ce în ce mai înghiesuiți, așa cum se întâmplă să se intre undeva unde  „s-a făcut coadă” îndelung, iar oamenii nu mai au răbdare. În sală, frig, ca afară, ciment pe jos, trei rânduri de mese, în fundal, pe perete, covoare țărănești, pe băncile înalte și pe mese - hârtie de împachetat, prinsă în pioneze.

     E momentul când începe vacarmul...

     Lumea țipă, se râde strident, oamenii se cheamă dintr-un loc în altul al sălii, oferind locuri celor pe care-i doresc alături, organizatorii fac propuneri, dar fiecare se așează unde-l taie capul; se observă că va trebui să se stea foarte înghesuit, ca să intre în sală toți invitații. Între timp, orchestra, alcătuită din patru țigani emancipați - cel puțin, după cum arată  a fi îmbrăcați -, și un elev, pe care-l cunosc de la profesională, ia loc pe podium și îndată ne dăm seama că stația de amplificare e în stare deplorabilă de funcționare.

     Rămânem deocamdată cu paltoanele pe noi, unii chiar cu pălăriile sau căciulile pe cap. Mișcările sunt greoaie, lumea încă se foiește. La mesele dinspre geamuri  s-au așezat tinerii, puțini arată a fi peste 20 de ani sau proaspăt căsătoriți. Din când în când mai apar perechi, trebuie să li se facă loc, unora li se oferă scaune în partea cealaltă a meselor, încât cei chemați se urcă cu picioarele peste masă și coboară dincolo.

     Vacarmul crește, căci băieții au chef de cântat - cântatul fiind niște urlete, important e să se impună fiecare, iar orchestra nu prea se aude și organizatorii ospățului încă nu servesc băutură la masă, încât unii înfulecă aperitive din tăvile înșirate la dispoziția nuntașilor. N., de lângă mine, desface o sticlă de bere, pe care (prevăzător?) a luat-o de la prăvălia din sat și bem câțiva câte un gât. Până la urmă, apare și băutura.

     Tineretul, de la mesele de la geamuri, sporește decibelii, cântecele devin „fără perdea”, se cântă dezmățat, inclusiv„Hai, Dinamo!”, câțiva țin ritmul dând cu pumnii în mese, zbătându-se ca apucați. Un grup de fete începe să chiuie, ici-colo se flișcăie cu degetele la gură. Ai senzația să s-a declanșat un fel de furie a zgomotului.

     Năuciți, începem să ne dezbrăcăm. Se bea în neștire, deși câțiva spun că lichidul ar fi preparat din spirt medicinal. Nu știu, căci eu obțin, după câteva intervenții, o sticlă cu vin și una cu apă minerală, vinul fiind din cel zis „de regiune”; mde! acceptabil.

     Nu poți vorbi cu cel din stânga sau din dreapta ta decât apropiindu-te de urechea lui, iar celui de-vis-avis doar aplecându-te peste masă, strigându-i cuvintele. Firește, varianta cea mai comodă e să nu dorești a comunica... Din când în când, se mai iese afară, la aer proaspăt, căci înăutru e un fum de să-l tai cu cuțitul.  Înspre gardul curții, câțiva băieți încep „să perfecteze” viitoarea și nelipsita încăierare, iar cei cu bășica udului agitată, dacă la începutul ospățului se îndepărtau cât de cât, să-i acopere umbra nopții sau căutau locuri ferite, acum, pe măsură ce nunta e în toi, ies, fac doar cîțiva pași în zăpadă și-și dau drumul. Câte unul se apleacă și vomează cu icnete, gemete - se iscă o acustică oribilă, în funcție de cantitatea de borhot ce se vrea și ea... la aer.

     Înăuntru se servește supa de tăieței, după care urmează friptura. Nuntașii beau vârtos, închină cu paharul ridicat, nu se aude ce rostesc, important e să ridici paharul deasupra capului în direcția celui în sănătatea cui dorești să bei și-l tot agți prin aer, până ce, cel solicitat de undeva de peste mese te vede, lasă piciorul de găină în farfurie, și, mestecând ceea ce mușcase din el, se ridică, răspunzându-ți prin aceeași agitare a paharului; zâmbete largi, întinse de băutură și frunzăreală unsuroasă a buzelor, semn sigur că și el, la rându-i îți adresează ceva de bine și voioșie..

     Năuceala se risipește întrucâtva, căci ai început să te obișnuiești, descoperi în tine rezervoare, putere de a te adapta la acest vacarm stăruitor. Se aduc și sarmalele, de data asta niște obiecte parcă suple și scăpate de înecul cu grăsime. Se servește și vin pentru toată lumea, doar că amestecul de băuturi sporește și mai vârtos amețeala tineretului, ajuns, ici-colo, în prag de delir: Căci toată lumea e a lor, lumea există prin ei, restul lumii aproape că există de pomană; importantă e bățoșenia lor, rânjetele lor de animale încinse de alcool, neastâmpărul lor uneori plin de țâfnă.

     Încep...„Găinile”; sunte trei perechi de nași, așadar, de trei ori „se va da găina”, deci trei chiuitoare. Numai că, după câteva minute de oarecare atenție a spiritelor, sunt din ce în ce mai puțini cei care dau atenție... „găinei”. Cineva se urcă pe podium, la început agitat, cu intenția de a face linișite, dar numai jumătate din sală vrea să-l asculte, încât insul, bine lovit de băutură, se pare că a uitat care-i fusese intenția și o dă, se pare, pe glume, fericit că are acces la micofon; dar cealaltă jumătate din sală încearcă să prindă zicerile socăciței cu „găina”. Vacarmul a ajuns ca un lichid vâscos în care cei prezenți încearcă să înoate, se zbat și se simt împotmoliți, îngreunați de băutură și vuietul glasurilor.

     Trec „găinile”, nimeni nu poate reproduce un singur vers din țâpuritul chiuitoarelor, nu s-a reținut nimic. Cineva încearcă să comunice la microfon că, potrivit obiceiului, urmează... Lumea se lămurește ce urmează, când îl vede pe socrul mic cu o găleată în mână și pe un unchi al miresei, agitând deasupra capului un vas oval, amândoi îndreptându-se spre nași. E momentul „cinstei”. După două minute de oarecare atenție, îndreptată spre cel care „strigă cinstea” în bani, vuietul revine, dar se vede cum insul ridică mereu deasupra capului niște bancnote, pronunță o cifră, nimeni n-o înțelege și aruncă banii în găleata ce o ține în brațe socrul mic.

     Preotul din sat, prezent și el la  nuntă - un bărbat încă nu trecut de 30 de ani - se ridică, încercând să potolească infernul acustic și să atragă „drept credincioșilor” atenția asupra faptului că... Se face puțină liniște, se aude un „...cinstește mirele și mireasa cu...” și vuietul se reia, căci pe cei aproape vreo sută de inși de la mesele tineretului nu-i interesează așa ceva. Va fi, dealtfel, zona de unde „cinstea” se va strânge mai puțin; asta ca și cum o petrecere a nunții se organizează după principiul: cine e mai neastâmpărat, contribuie cu mai puțin decât restul nuntașilor. Stau de vorbă cu un bătrân, țăran get-beget și-mi spune, cu o expresie de om care șoptește,  că așa ceva, pe vremea lui, nu se întâmpla, că cei de la mesele tineretului noaptea, la ospățul propriu-zis, n-aveau ce căuta. Un tânăr muncitor, seralist la liceu, încearcă să-mi explice că alta ar fi fost atmosfera dacă stația orchestrei ar fi fost bună, iar eu vin cu replica: „Atmosfera unei nunți o fac oamenii.” Căutam din când în când spre masa mirilor și a nașilor. Ce doi „protagoniști” aveau o expresie de mucava.

     E trecut de miezul nopții, e trecut de ora 2, când organizatorii încep să scoată mesele afară. Cineva e iritat: „Dar dacă mi-i foame?!” Fiecare înșfăcăm sticla de băutură. Totuși, pe lângă masa mirilor, se mai lasă câteva mese, unde să se așeze domnii, cei de la oraș, care toată noaptea au tot strâmbat din nas, de parcă „păreau că au câte o țeapă-n fund”. În sfârșit, se creează un îndestulător spațiu de joc. Învârtitele țin zeci de minute, după care se mai iese afară, la răcoreală, iar sticlirea aceea a alcolului din ochii bărbaților se mai potolește. La scaune jucătorii nu prea au acces, căci, în mare măsură, au fost ocupate de... urlătorii de adineaori, acum părând a fi zdrobiți de lichidul ingurgitat; unii picotează cu bărbia în piept și picioarle crăcănate, încurcând astfel perechile de joc de alături.

     Am plecat, pe furiș, luând-o spre gară, răscolit, fără astâmpăr, pe seama celor de la mesele dinspre geamuri: Tineri, căsătoriți sau încă flăcăi, nu puțini dintre ei la activ cu câteva clase bălmăjite la liceu sau vreo școală profesională, tineri care-și lucrează meseria la oraș sau în satul de baștină, domiciliați la oraș sau făcând naveta - inși „buieci” (vorba tatălui meu) - ființe care nu mai sunt nici țărani, nici muncitori, nici intelectuali, nici orășeni, în realitate; structuri alterate de imagini și convingeri false, rezultat al improvizației, imposturii, mimetismului instructiv-educativ, al lenei și prostiei fudule,  inși care infestează preajma, inși (o, cât de mulți !) care nu au noțiunea stimei,a respectului față de semen și tradiții, străini de bunul gust civic, ignoranți în decență și delicatețe.

     Se distruge, e pe cale de dispariție, o clasă socială străveche și în locul ei rămâne o masă de trăitori dezmembrați, colectivități umane imature, pe tot traseul existenței lor și pentru care cultura, educația sunt compartimente greu de asimilat și în care s-a înstăpânit spoiala, îmbuibarea parvenitului, suficiența și fudulia cabotinului.

                     (Iar acum? După câteva decenii, constat că milimetrul de atunci  a           căpătat... dimensiunea centimetrului.)