Zilele Prozei, Ediţia a 15-a. Sub semnul lui Liviu Rebreanu. Chiuza – Năsăud – Sângeorz-Băi – Maieru

     Uniunea Scriitorilor din România, Filiala Cluj, Reprezentanţa Bistriţa-Năsăud a Filialei Cluj a USR și Societatea Scriitorilor din Bistriţa-Năsăud au fost organizatorii celei de-a 15-a ediții a Zilelor Prozei.

     A fost cea de-a treia ediție Sub semnul lui Liviu Rebreanu.

     Parteneri: Muzeul Memorial „Liviu Rebreanu” Năsăud; Centrul Cultural „Liviu Rebreanu” Chiuza; Muzeul „Cuibul Visurilor” Maieru; Primăria Comunei Chiuza; Primăria Comunei Maieru.

     Invitaţi: Simona Antonescu, Ștefan Borbély, Hanna Bota, Constantina Raveca Buleu, Rodica Frențiu, Andrei Gazsi, Mariana Gorczyca, Leon-Iosif Grapini, Andrea H. Hedeș, Florina Ilis, Alexandru Jurcan, Amalia Lumei, Alice Valeria Micu, Daniel Moșoiu, Ovidiu Pecican, Irina Petraș, Laura Poantă.

     Gazde: Icu Crăciun, Menuţ Maximinian, Olimpiu Nuşfelean.

     În program: Simpozionul Sub semnul lui Liviu Rebreanu; Evocare Andrei Moldovan, cu lansarea volumului Romanele poeţilor; Lansarea volumului Spiritul locului. Ţinutul Bistriţa-Năsăud prin ochii scriitorilor; Gala prozatorilor/lectură publică.

     La Muzeul „Cuibul visurilor” din Maieru: Expoziție Laura Poantă, Re-interpretări (grafică Sub semnul lui Rebreanu, după picturi de Nicolae Grigorescu, Octav Băncilă, Camil Ressu etc.). Lucrările au fost dăruite participanților.

     Parteneri media: Răsunetul cultural, Steaua, Neuma, Mişcarea literară, Cuibul visurilor.

     Sponsori: Restaurant Don Pepe, Magazin Punct, Agenţia Avramii, Hotel HEBE.

Comunicat Uniunea Scriitorilor din România, Filiala Cluj

Irina Petraş

         Este cea de-a 15-a ediţie a Zilelor prozei şi cea de-a treia ediţie de la Chiuza-Maieru, ediţie la care gazde sunt colegii noştri din Bistriţa-Năsăud. Inițiator al întâlnirilor sub semnul lui Liviu Rebreanu a fost colegul nostru Andrei Moldovan, om de nădejde pe care îl vom pomeni în aceste zile.

         Astăzi, la Chiuza, vom avea un moment Liviu Rebreanu, despre care va vorbi Ovidiu Pecican, dar şi alţii care vor dori să intervină. In memoriam Andrei Moldovan va vorbi Andrea Hedeş, dar şi Menuţ Maximinian. Evident, discuţiile vor fi libere. În final, vă propun o discuţie legată de ficţiune, nonficţiune, memorie ş.a. Vă voi spune o mică poveste care să vă stârnească să participaţi la această dezbatere în ideea că, poate, vom pune la cale o carte a Filialei pentru anul viitor. Cum știți prea bine, din 2005, în fiecare an, am gândit/alcătuit cel puţin o antologie, dacă nu chiar câte două sau chiar trei, așa că raftul filialei este deja foarte bogat. Fiecare antologie a încercat să stârnească interesul, să pună un punct pe „i”. Sunt nenumăraţi „i” fără punct pe lumea asta şi noi încercăm să le punem unul – cu participarea colegilor noştri din toată filiala. Filiala colaborează foarte bine cu reprezentanţele sale din Maramureş, din Satu Mare, din Bistriţa-Năsăud şi din Sălaj, unde funcţionează şi asociaţii şi societăţi ale scriitorilor şi unde activitatea este foarte intensă, cu reviste bune, cu evenimente importante. Filiala se bucură de această activitate şi nu doar că se bucură, dar o și asumă, în ideea că ceea ce fac membrii filialei reprezintă cumva şi filiala.

         Când eram elevă, am descoperit fraza lui Călinescu despre proza lui Rebreanu: „câteva pagini sunt incolore ca picăturile de ploaie prelinse pe geam, câteva sute de pagini au culoarea neagră-verde şi vuietul mării...”. Mi s-a părut atunci – aveam vreo 13 ani – că sună foarte bine, dar pe urmă am avut o bănuială că poate nu este adevărat, pentru că Rebreanu este unul dintre cei mai importanţi scriitori ai noştri, unul la care poţi reveni mereu şi, mai mult decât atât, pe care îl recunoşti imediat, chiar dacă ţi se dă o singură pagină. Ca profesoară, am făcut exerciţii cu elevii să vedem dacă în proza lui putem schimba ceva. Nu poţi schimba nimic, este atât de bine construit totul încât, până la urmă, fiecare pagină, fiecare capitol e o metaforă. Nu poţi modifica nimic acolo fără să strici armonia. Apoi, în studenţie, am descoperit, la Raftul liber de la BCU, cartea lui Lucian Raicu care mi-a plăcut foarte tare şi am rămas fixată pe ideea că, poate, e cea mai bună carte care s-a scris despre Rebreanu. Culmea e că am rămas și cu ideea că încă nu s-a scris despre Liviu Rebreanu cartea pe care noi suntem datori s-o scriem despre el, o carte monumentală, pe măsura staturii lui de scriitor. Am citit atent cărțile colegilor noștri Aurel Sasu, Liviu Rebreanu. Sărbătoarea operei, antologia Liviu Rebreanu după un veac, îngrijită de Mircea Zaciu, Mircea Muthu, Liviu Rebreanu sau Paradoxul organicului, Ion Simuţ, Rebreanu. Dincolo de realism, Liviu Maliţa, Alt Rebreanu, Constantin Cubleşan, Romancierul Rebreanu etc. Cărți multe și bune, dar nu încă marea monografie. Mă întreb aici și acum: o va scrie Ovidiu Pecican?

Eu cred că vom găsi sponsori, este important să scriem această carte. De câte ori s-a scris despre Rebreanu s-a mers pe câte o temă şi – aşa cum ai spus – în toate genurile de roman, el e pe raftul întâi. Inclusiv la genul poliţist, e pe raftul întâi. Din toate punctele de vedere, este uriaş. Cred că Liviu Rebreanu merită o asemenea carte. Aş zice să scoatem o carte la Filială despre Rebreanu, dar s-ar aduna tot felul de texte inegale şi cred că n-ar fi destul; ar fi o dezbatere eventual pregătitoare. Dar nu cartea cea mare.

         Atunci când eu, criticul literar, descopăr o carte de proză foarte-foarte bună, imediat spun, mai ales dacă autorul e din zona noastră, transilvană, „are o vână rebreniană”, simţi că e o proză tare, cuprinzătoare, adâncă, pentru care îţi trebuie timp ca s-o înţelegi. Vezi romanele Florinei Ilis. Tot așa cum de la Ana Blandiana la Ion Mureşan, toţi poeţii mari ai Ardealului sunt blagieni. E un soi de fix critic, dar nu fără temei. Însă, firește, sunt în stare de poveşti foarte serioase şi cu miez și cei care nu sunt neapărat din Ardeal. Uitaţi-vă la Simona Antonescu ce romane e în stare să scrie. Dacă o luăm spre romanele cu mize politice, o avem aici pe Mariana Gorczyca, o reprezentantă a romanului istoric şi politic.

         În anii din urmă, m-am gândit de multe ori la Andrei, am lucrat foarte-foarte bine cu el, vorbeam mult la telefon. Îi pot auzi şi acum vocea „Sărut-mâna, Irina”, după care începeam să punem ţara la cale, în taclale subțiri. N-a avut niciodată nicio vorbă rea despre nimeni, de câte ori vorbeam despre colegii din Bistriţa sau din Cluj. Proiectele lui sunt extraordinare, iar în cărţile lui despre literatura populară sunt materiale de la care se pot porni studii importante. Ceream criticilor să se anunţe pentru juriul filialei. Andrei mă suna şi îmi spunea că, dacă am nevoie, el vine în juriu. Am nevoie, da, dar ai carte nouă. Nu contează, răspundea, dacă e nevoie, vin.

         Fără îndoială, cultura are nevoie de oameni de încredere şi la Chiuza există oameni de încredere, astfel că aici se pot întâmpla evenimente de care să ne aducem aminte. Îmi dau seama că nici nu e de mirare că pomul cel mare de la Chiuza face nuci. La prima ediţie când am venit aici, l-am sunat pe Andrei să întreb unde e şi mi-a spus că la pomul cel mare. Eu eram sub pom și nu-l vedeam. Ne-am amuzat de ciudata mea orbire. Am intrat în curte şi am stat la povești. La un moment dat, Laura și nu mai știu care dintre invitate se tot aplecau şi culegeau nuci. Întrebate de unde au nuci, au spus că din pomul cel mare. Imposibil, pomul nu era nuc!!! Erau de vină ciorile din Chiuza care veniseră să hrănească scriitorii.

         Apropo de povestea promisă. Am scris un eseu cu titlul „Fantome şi împieliţări sau despre realitatea ficţiunii”. O să apară curând în România literară şi îl veţi putea citi. Începutul e o poveste cu potențial de parabolă, un filmuleț văzut pe net: într-un mic salon, e un tată cu fiul lui. La un moment dat, uşa se deschide şi intră o fantomă, o fantomă obişnuită, un cearşaf plutitor. Copilul se sperie şi tatăl îl linişteşte: nu e decât un cearşaf şi sub el e un om. Copilul nu se linişteşte, fantoma se apropie şi atunci tatăl, ca un bărbat serios, se apropie de fantomă şi smulge cearşaful; dar sub cearşaf… nu era nimic! Moment în care, urlând amândoi, ies în fugă. În prima fază, m-am amuzat de povestea cu nimicul care te sperie, cu golul. Pe urmă am regândit-o şi mi-am spus că s-ar putea interpreta şi aşa: lumea, adevărul, nonficţiunea, realitatea sunt cele care se găsesc sub cearşaf. Nu le putem vedea decât dacă aruncăm deasupra lor cearşaful cuvintelor noastre, cearşaful descrierilor, altfel nu se văd. Am mers şi mai departe şi am ajuns la concluzia că amintirea, memoria, ficţiunea, nonficţiunea, adevărul, realitatea ş.a.m.d., toate acestea, deşi în dicţionare le găsim în capitole separate, nu sunt deloc separate, nu sunt decât grade ale unui fenomen de care nu vom scăpa niciodată: realitatea este aceea a ficţiunii, a interpretărilor pe care le formulăm. Cearșaful ficțional al scriitorilor nu e alb, e unul colorat şi ţesut cu tot feluri de înflorituri. Suntem cumva condamnaţi, în sensul cel mai minunat şi mai fermecător de pe lume, la a născoci cearşafuri, pânze, ţesături pentru realitatea la care nu ajungem niciodată fiindcă ea nu există decât din întâlnirea dintre nenumăratele interpretări pe care le tot dăm de când există omul pe lume şi spune poveşti despre om. Nu intru în mai multe amănunte. Întrebarea mea ar fi: în calitate de prozatori, cât de tare simţiţi că mai adevărate sunt lucrurile pe care le născociţi aruncându-le deasupra unor realităţi care dobândesc existență grație intervenției voastre? Cât de tare simţiţi responsabilitatea de a face să se arate o realitate?

         Memoria e creatoare, amintirea e creatoare. Niciuna nu e „adevărată” la modul absolut, încât să poţi să spui: aşa a fost, nu altminteri. Am povestit altă dată o întâmplare de la Casa Scriitorilor de la Neptun, unde ne petreceam vacanțele împreună toți echinoxiștii, cu familii cu tot: Marian Papahagi, Adrian Popescu, Eugen Uricaru, Dinu Flămând, Marcel Runcanu. Protagoniști: Laura Poantă și Ioana, fiica lui Eugen Uricaru, eu, ca instigatoare secretă la farse, salamul de Sibiu al lui Gyuri Schwarz. Nu o repet. Povestea a fost cu scandal, cu nervi, apoi cu hohote de râs. Seara ne-am adunat toţi, epuizați, în balconul Doinei Uricariu unde salamul a fost sacrificat. Cine a pus la cale farsa a rămas un mister. După mulţi ani, Gyuri a trecut pe la filială. I-am spus că trebuie să-i spun ceva. „Știu”, a zis el. De unde? „M-am tot gândit o bună bucată de vreme şi mi-am zis că nu putea fi decât cineva mai presus de orice bănuială”. Adică eu. Am mărturisit totul în Marea scriitorilor, antologia alcătuită de Ozana Cucu-Oancea. De ce v-am spus această poveste de pomină? Fiindcă eu, făptaşul, am descoperit cu uimire în antologie povestea mea povestită întocmai de tineri care fuseseră la mare după 90 și care și-o asumau senin. Atât de puternică a fost povestea, încât a devenit o realitate anonimă şi asumabilă de oricine. A fost şi o dovadă pentru mine că e tare greu să afli unde şade adevărul.

Ovidiu Pecican

         Mie, mărturisesc, Rebreanu îmi place cel mai mult din literatura română – proză. Deşi, ca arădean din naştere, Slavici îmi apare ca un prim prozator ardelean, în sens larg, de mare calibru, și când se vede ce condeier complex era, mai ales acum, când i s-a editat comprehensiv opera, sub bagheta dirijorală, ca să zic aşa, a lui Eugen Simion. Acum vedem toată desfăşurarea lui Slavici. Până ieri nu se puteau vedea anumite părţi ale ei, ca de pildă, cartea aceea cu probleme socotită a fi expresia unui antisemitism slavician, Soll și Haben (1878), sau, mai ales, contribuţiile lui la presa din perioada ocupaţiei germane din Primul Război Mondial. Acum vedem ce a făcut şi ce n-a făcut şi putem judeca mai corect cine și cum a fost scriitorul, acuzat de trădare la sfârșitul Primului Război Mondial și arestat o vreme din această pricină. Se pare, de altfel, că românii ardeleni au avut, nu o dată, parte de asemenea lucruri. Nici Șincai nu a scăpat de poteră, la vremea lui. Nici Rebreanu, dacă ne amintim, nu a putut evita acuzele de trădare în Imperiul Austro-Unguresc, a fost urmărit în perioada până la Bucureşti, arestat. Noroc cu ofiţerul german care i-a făcut scăpat romanul „Ion”, altminteri poate amânam marele roman al literaturii noastre cu încă cine ştie cât – sine die – şi pierdeam această capodoperă.

         De ce mi se pare mie că „Ion” este cel mai mare roman al lui Liviu Rebreanu şi, poate, într-un fel, unul dintre cele două sau trei uriaşe romane ale literaturii române până astăzi. Pentru că în „Ion”, deşi aparent vorbim despre întâmplările dintr-un sătuc ardelenesc, vorbim despre o lume, o lume întreagă, o lume etajată, în care îşi au locul şi ţăranii săraci, şi mijlocașii, și oamenii mai înstăriţi ai satului, dar sunt acolo şi notabilităţile – evreul, învăţătorul, tânărul intelectual în formare – Titu Herdelea. Aşadar, avem o lume pestriţă, cu toate angrenajele ei de interese materiale, politice și afectiv-emoționale, din care nu lipsesc nici evreii, nici maghiarii, nici politicienii români complici cu sistemul, nici aceia care sunt împotriva sistemului – Grofşoreanu şi toţi ceilalţi. E o lume fascinantă, deplin încăpătoare, coerentă și plauzibilă ca întreg; e, din acest punct de vedere, o lume minunată, împlinită în datele ei. M-am uitat puţin peste ediţia lui Niculae Gheran din „Ion”, în partea finală a ei, la documentația adunată de prin sertare, arhive, din caiete și de pe foi disparate, organizate cu ochi de meșter de editor... şi am urmărit cu mult interes, încă o dată, modul în care în mintea fostului ofiţer de honvezi – Rebreán Oliver, cum era trecut în acte pe când slujea, în uniformă, în garnizoana de la Gyula –, se decantează încet-încet ceea ce vrea să facă. Am comparat acest atelier de creaţie plin de dibuiri, de căutări febrile, neîncetate, cu ceea ce s-a întâmplat în cazul lui cu avatarii temei ţărăneşti. Amintiți-vă că Rebreanu a încercat marea cu degetul şi a scris un roman dedicat lui Horea, faimosul erou de la 1784 al românilor transilvăneni. Ei bine, s-a zis că parcă era dedicat lui Iuliu Maniu şi că, deci, era un roman cu teză şi din această cauză nu era aşa reuşit, trebuia să dea mărturia sa de patriot transilvan, voia să obţină numirea într-o altă slujbă, nu a reuşit, a obţinut altceva, aşadar, că erau alte interese la mijloc care nu ţineau de pura vocaţie literară. S-a mai spus că Rebreanu s-a grăbit, că trebuia să mai aştepte puţin, că lipsea ceva de acolo, puţină sare şi piper ca să fie un roman din galeria marilor romane rebreniene.

         Pe de altă parte, nu avem foarte mulţi scriitori – trebuie spus şi acest lucru – care au produs nu unul, ci mai multe romane de mare calibru. Adeseori se întâmplă să scrii un roman minunat şi pe urmă celelalte să fie aşa cum pot fi, mai bune, mai puţin bune, bunicele etc. Rebreanu a reuşit – primul în literatura noastră – această performanţă uluitoare, aflându-se oarecum la un soi de început al romanului românesc contemporan, a scos cel puţin vreo patru capodopere, dacă e să le număr, deşi mie, mai ales acum după anii 89, mi se pare că şi „Gorila” ar trebui trecută în şirul capodoperelor, că prea semănă, în chip cu totul vizionar, cu ceea ce trăim azi. (L-am recitit, eroul – Toma Pahonţu – nu mi se pare Pamfil Șeicaru, mi se pare că e mai aproape de liderul unei forțe politice extremiste și populiste din ultima legislatură. Vă spun drept). Sunt multe asemănări cu realităţi zguduitoare pe care Rebreanu nu le-a trăit, dar, iată, că le-a intuit, probabil ca venind, apropiindu-se de România. Poate mă înşel, poate seamănă cu altcineva, cu un alt lider, cu răposatul Vadim Tudor, sau poate că nu seamănă cu niciunul, nu contează, dar Rebreanu a simţit că nu a izbutit în „Crăişorul” aşa cum a vrut şi, poate și de aceea, nu s-a lăsat de tema ţărănimii aşa că, până la urmă, a dat acest roman al răscoalei din 1907, care nici nu ştiu dacă nu a fost inventată şi adusă în centrul atenţiei românești, la dimensiunile acelea de epopee tragică, mai mult de Rebreanu decât de natura exactă a evenimentelor... Pentru că, iată, astăzi, când nu mai vorbim la modul ideologic despre marea răzvrătire țărănească din Moldova și din sudul țării de la începutul secolului trecut, aflăm ba că au venit emisari ai revoluționarilor ruşi de la 1905 care să incite lumea de prin sate, ba că problema au fost arendaşii care se întâmpla ca mulţi dintre ei să fie evrei sau greci sau armeni, nu toţi, că alţii erau români de-ai noştri... Oricum, lucrurile se arată puţin altfel. Rebreanu, totuşi, a dat acest uriaş roman, o sinteză personală de mare măiestrie literară, unde, de această dată, nu s-a mai scumpit la tărâţe, ca să zic aşa, n-a urmărit, de astă dată, cu fidelitate doar destinul eroului principal, ca în „Crăişorul”, ci a reuşit să disipeze materia epică pe spații mai ample şi să intre prin toate ungherele, să vorbească despre o sumedenie de personaje, să facă aşadar o epopee a socialului, ba chiar o relatare despre agonia unei clase ce venise pe lume demult, demult, în vremea neoliticului...

         Mie mi se pare că Rebreanu este, poate, unul dintre foarte puţinii – sunt doar doi-trei autori de proză românească de o asemenea cuprindere– de o complexitate uluitoare. Repede, în plină tinerețe, s-a grăbit, de exemplu, să scrie primul roman metafizic al literaturii noastre – „Adam şi Eva”. Acest roman a fost citit de unii ca o serie de nuvele reuşite şi, într-adevăr, ai acolo, în capitolul mesopotamian, un exerciţiu narativ comparabil cu al lui Flaubert cel din „Salammbo”, despre Cartagina. Dar în capitolul imediat următor găseşti şi Egiptul, numele egiptene, cu centralitatea unei poveşti de iubire și viața pe care o iscă din nimic, din câteva conspecte de cărți de istorie. Nu mă pot împiedica să-l văd şi pe creştinul Rebreanu în aceste poveşti care alcătuiesc romanul modular „Adam şi Eva” pentru că, dacă așezi în centrul construcției tale epice tema iubirii care străbate epocile și rezonează în transcendent, ai abordat o temă pe care Iisus Hristos în Evanghelii a acreditat-o ca lege fundamentală a vieții de aici și de dincolo de moarte; ba chiar una care transcende până şi religiile. Iubire găseşte Rebreanu şi în capitolul din roman despre India, unde se poate întâlni și figura memorabilă a acelui guru care își mustră regele, pe Arjuna, poate chiar cel știut din Bhagavad Gita, de pildă. Este fascinantă, îl dojenește fără teamă pe monarh pentru desfrâu şi pe urmă se duce şi renunţă la viaţă în apele Gangelui. Dar Rebreanu reuşeşte, la mijlocul acestui roman, o performanță de mare rafinament și dificultate. El spune o poveste din anul 1000, în care iubirea este sublimată, ea nu se consumă decât spiritual, căci se referă la o icoană, la chipul Sfintei Fecioare Maria. Călugărul Adeodatus o iubeşte cu o patimă metafizică, nu cu o patimă pământească, această icoană. Este uluitor cum iscă Rebreanu epic într-o istorioară fără pic de epic ce se pretează mai curând unui imn pios... Avem acolo, apoi, cea mai frumoasă – cred – pagină de literatură scrisă de un român pe tema Revoluţiei franceze. Nu uit, când spun asta, că extraordinarul literat şi filozof care a fost Camil Petrescu a dedicat el însuşi o dramă Revoluţiei franceze – Danton –, excelent scrisă. S-a încercat transpunerea ei inclusiv în formula teatrului televizat, la un moment dat. E greu, sunt personaje multe, multe cuvinte, tensiune ideatică și politică, dar teatrul este, până la urmă, altceva, sunt tăceri, sunt gesticulaţii de tot felul... Ei bine, în raport cu ea mi se pare că acest capitol cu Yvonne şi Gaston, din „Adam şi Eva” rămâne exemplar, e mult mai sus. Este cea mai frumoasă „pagină” literară românească despre Revoluția de la 1789.

         Revin acum la planul general. Avem acolo un roman metafizic. Gândiţi-vă că nu i-a fost uşor lui Rebreanu să scrie nici acele interludii dintre un capitol şi altul care arată migrarea sufletului spre a o altă posibilă biografie. Ce modele prealabile puteau să îl inspire, să îi ofere sugestii? La noi, de exemplu, Eminescu, atunci când scrie: „Vremea încearcă în zadar/ Din goluri a se naşte”, când încearcă o poezie a cosmogonicului (minunată analiza Ioanei Em. Petrescu pe tema asta), sau alergarea Luceafărului spre bunul Dumnezeu – ne amintim toate acele strofe uluitoare – în consens metafizic. Ele se puteau pierde ca poezie, căci rămân în pură abstracţiune, dar Eminescu găseşte aceste imagini pregnante care sunt ataşante pentru cititori până astăzi și vor rămâne astfel, probabil, mereu. Nu încape îndoială că prozatorul năsăudean știa și proza fantastică a lui Eminescu, găsind sprijin atât în Sărmanul Dionis, cât și în tipul de iubire ipostaziat în Cezara. Rebreanu a încercat și el o astfel de cutezanţă, lăsând în romanul lui mirabil și unic până astăzi în literatura noastră ca asemenea filoane să se intersecteze și să ducă la ceva diferit.

         Unii spun că, dacă învârtim caleidoscopul, nu e vorba de un roman metafizic, ci e un amplu poem în proză. Acolo sufletul se tot duce, îl mai învârţi un pic, ajungi într-o altă ţară, într-o altă civilizaţie, e aproape o profeţie a lui Daniel acolo, aceste schimburi de civilizaţii fantastice, cu momentele uluitoare ale istoriei, în desfăşurarea ei, amintesc de colosul cu picioare de lut din Biblie. Dar vor veni, poate, și profesorii sau împătimiţii de istorie şi vor zice să nu vorbim prostii, romanul „Adam şi Eva” este un curs de istorie universală! Fostul ofiţer chezaro-crăiesc scrie într-o limbă română extraordinară, decantată. Reuşeşte, aşadar, Rebreanu, să facă şi un roman istoric, care, la drept vorbind, este trans-istoric, este metafizic, filosofic. Normal că lumea a fost buimăcită, la apariția romanului, nu exista un public la acea oră pregătit pentru o asemenea lectură așa cum se cuvine, nu prin erudiție, ci ca deschidere sufletească; nu cred că există nici acum publicul adecvat pentru acest roman, încă.

         Mai avem nevoie să săpăm, „prin râpi și gropi adânci”, până să înălțăm așa cum se cuvine privirile înspre stele... Nu ajunge faptul că între timp a apărut primul sistem filosofic românesc, al lui Lucian Blaga, că a apărut apoi al doilea sistem filosofic românesc, al lui Noica, probabil că o să-l aşteptăm şi pe al treilea până să se formeze un public pentru filosofia românească mai articulată, nu doar pentru simple eseuri izbutite și seducătoare... Însă cuprinderea lui Rebreanu este uluitoare.

         După cum ştiţi, încă de la „Ion” s-a stârnit o mare polemică în literatura română, pe care a animat-o Tudor Arghezi, spunând că asta nu e proză artistică, e stilul proceselor-verbale, unde e metafora, unde e munca de făuritor în aur a lui Benvenuto Cellini, ce stil de literatură este literatura fără stil? Sigur, la noi se discuta o chestiune pe care în Franța o tranșase, încă din prima parte a sec. al XIX-lea, Stendhal. Acesta îşi luase în mod declarat ca model pentru scriitura lui codul napoleonian, adică limba decantată, clară, rațională, a juriştilor. Nu încerca să pună floricele, nu încerca să facă mare caz de metaforă, metafora era întregul şi ceea ce conta era o parabolă uriaşă. Mi se pare că această dimensiune a lui Rebreanu nu trebuie uitată. Se lovise de aceeaşi provocare şi Slavici la vremea lui. Slavici s-a apucat, ca un tânăr timid, deşi cu studii încheiate la Viena, să culeagă folclor şi să transpună în versiune scrisă basmele pe care le auzise, cum ar fi „Floriţa din codru”. Ion Creangă, la „Junimea”, când a auzit poveştile culese și citite de Slavici, a zis că e ceva factice ceea ce aude, ceva artificios și convențional, că, adică, limba noastră privește pe o fereastră care nu prinde reflexele luminii, nu prinde culorile, se articulează ca o limbă plată, inexpresivă. Obsesia lui Slavici, venit dinafara Regatului Român, din diaspora românească transilvană, era să scrie pentru toţi românii, dincolo de provinciile istorice și de diferențele regionale în articularea vorbirii și scrierii. I-ar fi fost şi lui uşor să folosească cuvinte din zona lui, care este şi a mea, a pustei arădene. Să zică higyegye – cu e deschis – şi nu vioară cu goarnă (trompetă) dar fără cutie de rezonanță, folvedeu, credenţ şi alte cuvinte de genul acesta, nu le-a spus. Creangă a socotit inimaginabil să nu vorbească ca la el acasă, în Humuleşti, sau ca în bojdeuca din Țicău. Şi atunci au apărut aceste lucruri care ne-au dat bătăi de cap şi la palmă din partea tovarăşei învăţătoare: „șfară cu motocei la capăt”, şi câte altele. Erau două doctrine total diferite, bătându-se cap în cap. Unii voiau unificarea lingvistică, aducerea vorbirii și a scrisului la un numitor național comun superior (culmea, tocmai ardelenii noştri au încercat-o, nu prozatorii cei dintâi, ci savanții, faimoşii doctori transilvăneni care au făcut marele Dicţionar al Academiei, Massim şi Laurian, unde totul dobândise o aură ultralatinizată. Mie îmi plac pentru că visau foarte înalt, chiar dacă erau total nepragmatici, nu cum propunea Maiorescu). Ilustrul critic voia să ajungem la un numitor comun mai accesibil și prietenos, la îndemâna oricui, să facem şi aşa, să adăugăm pe aici, să punem sare şi piper şi, în fine, a apărut limba pe care o ştim şi pe care a omologat-o Maiorescu, într-un fel, în stilu-i sobru, sever, eseistic, à la Tacit, iar Eminescu, în maniera lui... extraordinară, cu arhaisme, cu neaoșisme și mai ales cu combinații de vocabular inimaginabile până la el, onorând-o în toate modurile posibile ale unei limbi poetice pe care o ştim de-acum, neîncetând să ne tot mirăm de ea, şi care a devenit normativă pentru visele noastre.

         Cred, aşadar, că Rebreanu este marele prozator al literaturii noastre şi, spunând asta, fac o plecăciune şi în direcţia lui Slavici, a lui Mateiu Caragiale, Marin Preda, a lui Eugen Barbu, a lui Fănuș Neagu, a lui Zaharia Stancu, a câtor altora şi a unui mai puţin discutat autor, pentru că s-a compromis o vreme politic din cale afară şi încă multă vreme probabil va fi privit cu reticienţă, autorul „Cronicii de familie”, Petru Dumitriu, un mare scriitor, a cărui revelaţie am avut-o nu doar prin această trilogie, ci şi prin suita aşa-ziselor „Biografii”, un roman din romane prin care literatura română egala performanțele lui Mihail Șolohov, depășind constrângerile de epocă din chiar interiorul lor; o construcție niciodată terminată, dar care are vreo 2000 de pagini, pusă cap la cap abia prin 2004, când toată această serie a ediţiilor pe foiţă, de tip „Pleiade”, le-a recuperat, sub auspiciile aceleiaşi colecţii academice. Acestea fiind spuse, una peste alta, Rebreanu este şi rămâne marele autor al inimii mele.

Andrea H. Hedeş

          Mă bucur să mă aflu încă o dată aici, între prieteni, sunt foarte onorată. Întotdeauna mă gândesc că încă nu e locul meu, încă nu am evoluat destul să ajung în astfel de situaţii. Mulţumesc domnului primar – pentru că ştim că fără puterea lumească, ca să zic aşa, nu se pot face toate aceste activităţi frumoase. Îmi permit să îi adresez felicitări pentru că nu se lasă şi continuă această tradiţie în care Andrei Moldovan a pus foarte mult suflet. Ştiu că şi-a dorit să reînnoade acest şir al „Zilelor prozei”. Aş începe prin a spune că Andrei Moldovan era un om la locul lui. Poate părea un lucru lipsit de semnificaţie într-o lume în care ies în evidenţă şi primesc atenţie doar accentele, doar ieşirile în decor, doar lucrurile care epatează, însă voi încerca să arăt că asta este maniera sigură şi formula de succes. Domnia sa a ales – şi este o metaforă care îi place foarte mult – să stea, ca în perioada medievală, să-şi dedice o viaţă întreagă cioplirii unei porţi de catedrală. Ştim că, în final, meritele pentru marea construcţie, pentru impunătoarea catedrală reveneau mai marilor zilei, eventual arhitectului, prinţului puterii bisericeşti, totuşi, cioplitorii şi membrii breslelor, fiecare dintre ei, lucrau cu o totală dedicare, zi de zi, la mica bucată, micul pătrăţel care le fusese acordat, fără nicio concepţie personală, deci, cu o pretenţie de sine şi un respect faţă de munca pe care o făceau pe care astăzi nu le mai găsim. Or, Andrei Moldovan a mers pe această cale. Ştim că s-a dedicat acestui proiect de viaţă care a fost pentru el - Liviu Rebreanu. Şi ştim cu toţii că nimic nu creşte la umbra marilor copaci. Andrei Moldovan a stat în umbra unei asemenea umbre, o umbră dublă – pentru că vorbim aici şi despre Gheran, dar şi despre Liviu Rebreanu. Nu e uşor ca într-un astfel de univers să rămâi tu însuţi, să nu te simţi nici strivit, nici remodelat, să-ţi păstrezi vocea, să-ţi păstrezi convingerile, să nu te abaţi de la drum. Ceea ce a făcut a fost proiectul de viaţă al domniei sale. În acelaşi timp, a învăţat ceva din acest destin pe care şi l-a asumat  şi la rândul său a construit, fără a tăia aripile şi fără a strivi, la rândul său, posibile viitoare voci. Aici, eu mă număr – ca să spun aşa – urmaşii domniei sale, Menuţ la fel. Suntem câţiva încă tineri care am început sub îndrumarea domniei sale. Ştiu că eu, ori de câte ori eram la o răscruce de drumuri, îl puteam suna. Şi asta făceam, îl sunam atunci când aveam de făcut o alegere, un titlul de carte. Eu am debutat cu poezie însă, pe urmă, o lungă perioadă de timp, am scris doar cronică de întâmpinare. Pe urmă, aşa, în memoria versului – îmi pierdusem ideea de poezie – mă gândeam să scot un nou volum de poezie. Sigur, l-am sunat şi l-am întrebat ce să fac. Mi-a spus că mă voi lovi de prejudecăţi  pentru că lumea a uitat de volumul tău de debut şi va spune că acum şi cronicarii se trezesc poeţi. Şi mi-a sugerat să fac o delimitare simbolică între cronicarii de întâmpinare şi poeţi. L-am întrebat cum să fac această delimitare simbolică şi mi-a spus să mai adaug ceva la nume. De atunci sunt Andreea H. Hedeş,. Lumea mă întreabă de unde până unde. Eu i-am urmat sfatul. Până la urmă, acceptarea a fost mai mare decât ne gândeam, numele a prins foarte bine. De atunci folosesc doar Andreea H. Hedeş, Andreea Hedeş rămâne doar numele civil, ca să zic aşa. Domnia sa a pus bazele, sigur, alături de alţii, Societăţii Scriitorilor din Bistriţa-Năsăud şi a condus multe proiecte sub auspiciile acestei societăţi. Pentru că a fost un ardelean adevărat, a lăsat în urmă lucruri care contează şi care rămân. De exemplu: „Dicţionarul scriitorilor din Bistriţa-Năsăud”, adică, orice om de litere ştie că aceste sunt lucruri absolut necesare. Pe lângă dicţionare a făcut antologii. Noi avem „Steaua polară” la Cluj unde doamna Irina spunea de toate societăţile diseminate în teritoriu. El a urmat acest model, a făcut antologii în care invita scriitorii din Bistriţa-Năsăud şi ştiu că nu era deloc o treabă uşoară, pentru că, fiind de-al locului şi cu toată lumea aproape, încerca şi să ţină un anumit nivel şi atunci era supus unor presiuni considerabile. Un proiect care i-a fost foarte drag şi care pe mine m-a impresionat şi la care eu revin de multe ori este „Literatura tradiţională din nord”. Nu ştia prea multă lume despre această preocupare a domniei sale. A fost o preocupare care s-a întins pe câteva decenii. A fost o muncă de furnică. După ce a adunat tot, le-a sistematizat cu ajutorul lui Menuţ, în biroul căruia erau pe jos lucrările listate pe le aduna, le ordona, făcea sumare. A fost o muncă enormă, dar frumoasă, şi care este o adevărată comoară. Eu, în şantierul meu literar, merg tot timpul pentru că vreau să găsesc lucruri veritabile, iar aici Andrei Moldovan a mers efectiv la izvoare şi toate etapele vieţii omului, în literatura noastră populară, sunt marcate în aceste cărţi şi sunt nişte bijuterii care pot inspira şi pot aduce autenticitate în ceea ce scriem. A încercat să facă inclusiv un ziar. O altă pasiune a domniei sale despre care eu am aflat târziu era aceea că avea o întreagă şi valoroasă colecţie de ziare şi reviste vechi, inclusiv manuscrise. Era un om cu totul dedicat literaturii şi dedicat celorlalţi, susţinerii, punerii în valoare, era un om de echipă, un lucru valoros şi destul de rar, un om despre care şi acum putem vorbi cu seninătate, un om care a lăsat ceva în urmă şi, ceea ce e foarte important, a înţeles valoarea tradiţiei, pentru că, până la urmă despre asta e vorba, valoarea construcţiei. A pregătit în Menuţ un urmaş pentru că altfel aceste lucrurile s-ar fi oprit odată cu plecarea lui Andrei Moldovan şi s-ar fi pierdut atât de multe lucruri. Or, a fost posibil acest schimb de generaţie datorită felului său de a fi. E păcat că multe proiecte, în toată societatea noastră, durează atât timp cât durează viaţa care, din păcate, e efemeră. Cred că modelul Andrei Moldovan este un model şi pentru lumea literară, dar şi pentru societatea noastră şi bine ar fi să contamineze cât mai mult acest exemplu  de smerenie, până la urmă, de lucru bine făcut, de om care a fost întotdeauna la locul lui, dar nu a fost pus niciodată la locul lui. A fost o personalitate puternică în ciuda faptului că – şi eu cred că ţine de structura sa interioară – că nu a vrut să epateze, nu a vrut să iasă în evidenţă prin ceea ce ne-a lăsat. Mulţumesc.

Menuţ Maximinian

          Era un om de încredere. Ar fi foarte multe de spus despre Andrei Moldovan. Venea aici, la Chiuza,  şi îşi petrecea verile la casa lui unde avea câţiva butuci de vie şi îşi pregătea vinul. Dacă era acum aici, ar fi venit cu sticla lui şi ne-ar fi explicat despre vin, despre povestea vinului. Avea şi pasiunea de a merge pe aceste dealuri după ciuperci – hribe – şi ajungea până la mine, la Dumbrăviţa, şi-mi trimitea poze că satul. Avea, într-adevăr – deşi exista o diferenţă de exact 30 de ani între noi – un dar al prieteniei, simţea oamenii cu care putea fi prieten. Şi, acest dar al prieteniei pentru mine, cumva, a devenit o dulce povară, ca să-i spun aşa. În ultimele luni mă suna aproape în fiecare zi până când vocea lui aproape nu s-a mai auzit, deja nu mai puteai înţelege ce spune. A fost un om care a ştiut să-şi organizeze lucrurile în ogradă pentru că, înainte cu trei luni de dispariţia lui, mi-a trimis de pe patul de spital, toate cărţile lui, mie şi, în paralel, fiului lui, plecat în America. Mi-a spus că trebuie să-i scot cărţile. Erau pe fişiere, împrăştiate cumva şi a trebuit să le adun la un loc, dar mi-a spus, de exemplu, că din revistele ţării, din rubrica „Romanele poeţilor”, erau  adunate toate aceste rubrici. Acest roman, probabil, ar fi trebuit să conţină mai multe nume, dar atât a apucat să adune. Este un roman interesant pentru că subliniază felul în care unii au pornit de la poezie şi au ajuns la un roman interesant, ca de exemplu Adrian Aluigheorghe, Horia Bădescu, Mircea Cărtărescu, Gabriel Chifu, Dan Coman, Marta Petreu, Adrian Popescu, Radu Vancu, Varujan Vosganian, sunt mulţi aici. Această carte am scos-o anul acesta – dar este foarte greu să găseşti şi sponsori – cu ajutorul Consiliului Judeţean Bistriţa-Năsăud. Încă nu am lansat această carte, trebuie s-o lansăm la filială, împreună cu „Spiritul locului”. La cartea „Cărţi şi autori din Bistriţa-Năsăud” mi-a trimis toate cronicile lui din ultimii ani, am încercat să le sistematizez, să le pun cumva într-o ordine. Ea are şi o rubrică – pentru că este prima carte apărută post mortem – cu gânduri semnate de Irina Petraş, Adrian Popescu, Virgil Raţiu, Olimpiu Nuşfelean, Aurel Podaru, Vasile V. Filip, Andreea H. Hedeş, Vidican, Cornel Cotuţiu ş.a.m.d. Şi mai rămâne încă o carte, după care mi se va lua o piatră de pe inimă. N-am vrut să promit, dar ceea ce promit încerc să mă ţin de cuvânt. Dacă un mare prozator şi scriitor nu sunt, să fiu măcar un om de cuvânt. Este vorba despre o carte mai aparte. Andrei Moldovan a publicat - cu pseudonim de fată, cu o poză a bunicii lui din Chiuza, cu nişte fundiţe – poezie. A publicat poezie în „Mişcarea literară” şi Olimpiu Nuşfelean tot întreba cine e domnişoara, dacă nu o prezintă, dar el spunea că e plecată peste hotare, a publicat inclusiv în „Răsunetul cultural”. L-am întrebat de ce o tot publică pe acea domnişoară, cine e. Îmi spunea că e de-a noastră, de la Chiuza, nu mi-a spus. De fapt, era el. Când mi-a predat toate manuscrisele mi-a spus să văd de cartea de poezii şi acolo era tot, cum s-a jucat criticul literar cu poezia, tot. Descifrând toate aceste manuscrise, am reuşit să publicăm, sub numele lui şi punând în paralel cele două poze, poezii inedite, post mortem, în „Mişcarea literară”, în „Convorbiri literare” şi altele. Deci, mai am de scos acea carte de poezii şi atunci pot să spun că Andrei Moldovan, şi post mortem, şi-a îndeplinit cât de cât proiectele. Dar, a avut un proiect mai amplu, cu istoria literaturii din judeţul Bistriţa-Năsăud, pe care l-a început cu primii scriitori de pe meleagurile noastre, dar pe care nu a putut să-l ducă la final. Am dus noi la bun final un alt proiect. Voia să scoată o antologie în care să vorbim despre locurile noastre natale, scriitorii din Bistriţa-Năsăud să vorbească despre ţinutul lor. Am extins puţin acest volum, pentru că iniţial trebuia să cuprindă doar membrii societăţii. Eu, tot căutând şi sunând, l-am extins – în ultimii trei ani am lucrat la acest proiect. Cartea începe cu un cuvânt înainte de Ioan Aurel Pop, cu o prefaţă de Irina Petraş, şi cuprinde ceea ce e reprezentativ pentru noi. Am încercat să adun ceea ce spune fiecare scriitor despre locul natal, despre ce înseamnă Bistriţa, Chiuza ş.a.m.d., fiecare unde este născut. De exemplu, la Andrei Mureşanu nu am găsit nimic despre Bistriţa, decât despre Braşov. Şi atunci am pus cu Imnul Naţional, pentru că Bistriţa este oraşul Imnului Naţional „Deşteaptă-te, române!”, Liviu Rebreanu, George Coşbuc – „O scrisoare către Hordou”, Ion Pop Reteganul şi până la cei ai zilelor noastre. Probabil se vor supăra foarte mulţi pe mine pentru că am selectat doar membrii societăţii şi doar membrii Uniunii. Bistriţa-Năsăud are vreo 200 de scriitori – aşa ne considerăm toţi – dar am selectat, indiferent de apartenenţă la un grup. În carte se regăseşte şi Dan Coman, şi Ioana Bradea. Am primit de la toţi, cu toţii au acceptat cu mare drag invitaţia, Radu Afrim, Ada Milea, Ioana Nicolae. Nu am ratat pe nimeni, pe toţi i-am sunat, pe toţi cei importanţi. Mai sunt nişte doamne care scriu poezie patriotică, dar ele vor fi într-un alt volum. Vreau să mai spun – că poate ne aude domnul Andrei de undeva - despre supliment, despre care v-am mai spus de multe ori care a pornit din momentul în care am preluat eu ziarul „Răsunetul”. La ziar vin foarte multe poezii de ţară, de dor, de patrie, foarte multă lume vine spre noi. Nu am ştiut pe cine să pun să le selecteze, pentru că, fiind director de ziar, pe mine se supăra lumea. L-am întrebat pe domnul Andrei dacă nu putem face un supliment, astfel că orice venea spre noi trecea prin mâna lui Andrei Moldovan şi ajungea în acest supliment. Trei sferturi din materiale nu erau publicate. De la cele patru pagini iniţiale, acum, am ajuns la 16 pagini. Este important şi ne e drag acest supliment, este realizat în colaborare cu Uniunea Scriitorilor Filiala Cluj. Eu întotdeauna îi trimit la doamna preşedintă să arunce un ochi, câteodată e mai bine, câteodată e mai grav. Îi mulţumesc că este mereu alături de noi. Aici se regăsesc toţi colegii cu acel fragment pe care l-am cerut. Este foarte important că este editat în 7000 de exemplare, ajunge la toată lumea acest supliment. În ultima perioadă a făcut o figură mai aparte. Primesc foarte multe email-uri în care lumea ne laudă că Bistriţa mai face un supliment cultural. În următorul număr, fără să-i cer, pentru că este foarte voioasă şi ageră, Ana Blandiana, cu care am avut un turneu la Bistriţa,  ca să spun aşa, mi-a spus că vrea să fie şi ea în supliment. Deci, dacă oamenii importanţi vin spre noi e un lucru bun.

          Andrei Moldovan a avut colecţii de reviste rare, unele în ediţii princeps, dar şi cărţi foarte rare. Îşi consuma foarte mulţi bani pe cărţi. Când vedea o carte valoroasă, în primă ediţie, o cumpăra. Avea şi o relaţie foarte bună cu anticariatele. Ştiu că o parte dintre cărţi sunt aici, la Biblioteca de la Chiuza, o altă parte – cea mai mare parte din ziare şi cărţi – sunt donate Arhivelor Naţionale Bistriţa-Năsăud, inclusiv acele zeci de mii de fişe din culegerea de folclor, pentru că acolo nu au apărut toate. Eu m-am îngrozit. Am avut o sală plină cu fişe pe care a trebuit să le pun pe secţiuni şi nu am putut spune nu... Dacă Liviu Rebreanu este acel copac mare sub care a stat doamna preşedintă, Andrei Moldovan este următorul copac, atunci eu ce sunt? Nu pot comenta, dar mi-a prins foarte bine.

          Legat de Liviu Rebreanu, se pot găsi o sumedenie de subiecte, într-adevăr. În această perioadă eu mă ocup de gospodăria tradiţională din ţinutul năsăudean de la 1850 până la 1918 şi chiar spre Primul Război Mondial. Voi extrage şi din Liviu Rebreanu ce importanţă avea gospodăria, pământul, pentru că sunt foarte frumos descris acolo.