Pr. Roșu Radu Liviu: Despre iertare, îngăduință și iertare din punct de vedre psihologic, social, comunitar și spiritual

Plecând mai departe în analiza Pasului 9, ne oporim din nou asupra iertării și a importanței ei în depășirea resentimentelor acumulate în trecut, resentimente care ne-au depărtat de noi înșine în primul rând, dar mai ales ne-au facut să uităm bucuria vieții, armonia cu Dumnezeu și cu cei de lângă noi. Dorim să remarcăm și să subliniem faptul că nimeni nu este scutit de rănile provocate de frustrări, de deziluzii, dezamăgiri, supărări, de tot felul de preocupări, de răni datorate iubirii, de trădări etc.

Așa de pildă, apar conflicte în cadrul cuplurilor, a familiilor, între persoanele divorțate, între patroni și angajați, între prieteni, între vecini și între națiuni. Toți avem nevoie de a ierta și de a fi iertați în anumite momente, pentru a restabili pacea și relațiile cu ceilalți și pentru a putea să trăim împreună. Pentru a înțelege importanța iertării, să încercăm să ne imaginăm ce s-ar întampla dacă nu am ierta. Există patru scenarii posibile:

1. Să nu continuăm, în noi înșine și în relație cu ceilalți, cu nedreptățile care ne-au lovit: Atunci când este lovită integritatea fizică, morală sau spirituală a unei persoane, o parte din ființa acesteia este atinsă, însemnată, aproape murdărită sau “violată”, ca și cum răutatea celui care a lovit îi atinge eu-l intim.

Psihologii arată că, datorită unui proces mai mult sau mai puțin conștient, persoana lovită tinde să îl imite pe cel care a rănit-o, ca și cum ar fi “contaminată de un virus contagios”, lezând atât persoana care a rănit-o, cât și pe sine și pe ceilalți. Imitarea agresorului este un mecanism foarte cunoscut în psihologie. Datorită unui instinct de supraviețuire, victima se identifică cu agresorul. În terapia familiară se constată că, în situații de stres, copiii tind să realizeze comportamente analoge cu cele ale părinților.

De aceea iertarea nu se limitează doar la a nu te răzbuna, ci presupune curajul de a merge la rădăcinile tendințelor agresive. Predispoziția spre ostilitate și spre dominarea celorlalți riscă să se transmită din generație în generație, în cadrul familiei sau a culturii, doar iertarea putând întrerupe aceste reacții în lanț, oprind gesturile repetate de răzbunare și transformându-le în gesturi creatoare de viață.

2. Să ne consolăm și să nu trăim cu resentimentele: Multe dintre reacțiile emoționale disproporționate sunt doar reactivarea unei răni nevindecate din trecut. Studii recente referitoare la efectul pe termen lung al divorțului au arătat că, în special femeile, continuă să aibă puternice resentimente față de fostul soț, chiar și dupa 15 ani de la divorț.

Resentimentele consumă multă energie și duc la creșterea stresului. Apar reacții de apărare față de orice atac, real sau imaginar, și o stare de permanentă activare. De exemplu, cineva care a fost în copilărie dominat și umilit va încerca din toate puterile să nu se mai lase dominat și va avea permanent tendința de a se apăra, iar uneori va fi în stare să inventeze comploturi împotriva lui. Doar vindecarea în profunzime pe care o dă iertarea poate remite această tensiune interioară.

S-a arătat că la originea multor boli psihosomatice sau a problemelor sistemului imunitar stă tensiunea psihică datorată resentimentelor.

3. Să nu fim ranchiunoși și să nu ne răzbunăm: Răzbunarea este cel mai instinctiv și spontan răspuns în urma unei nedreptăți. Dacă văd că persoana care i-a lovit este umilită și suferă, unele persoane, simt o plăcere narcisistă, “un balsam momentan” pe rănile și pentru suferința personală. Cel rănit simte că nu este singurul căruia i s-a întâmplat o nedreptate sau o nenorocire.

Cu ce preț însă? Instinctul de răzbunare îl face orb pe cel care se lasă condus de el. Cum poți calcula valoarea exactă a suferinței, pentru a-l face să sufere pe cel care te-a rănit la fel de mult?

Atunci când se instalează un climat în care cei loviți vor să se răzbune, aceasta are efect și asupra mediului, de exemplu, dacă între soți apare o astfel de atitudine, suferă și copiii. Acest lucru nu este valabil însa doar pentru relațiile familiale, ci și pentru relațiile de muncă. Dacă apare un astfel de conflict între două persoane la un loc de muncă, atmosfera devine dificil de suportat, se dezvoltă o atmosferă de suspiciune și neîncredere, eficiența muncii scade etc.

Este de importanță capitală să existe o atitudine de iertare reciprocă între persoanele care reprezintă autoritatea și ca acestea să nu se lase antrenate de spiritul de răzbunare, căci altfel, la nivelul subalternilor, conflictul va fi amplificat și va putea deveni incontrolabil.

Satisfacția pe care o dă răzbunarea este de scurtă durată și nu compensează efectele negative pe care aceasta le produce în relațiile dintre oameni. Mai mult, răzbunarea duce la aparitia unor reacții violente în lanț, dificil de întrerupt. Obsesia răzbunarii nu duce la vindecarea rănii, ci la acutizarea ei.

4. Să nu rămânem ancorați și legați în și de trecut: Persoana care nu vrea sau nu poate ierta are dificultăți în a trăi în prezent. Se agață de trecut și de aceea risipește clipa prezentă și își blochează viitorul. Astfel de probleme apar datorită morții sau separării de o persoană dragă.

Iertarea este o etapă importantă, chiar decisivă, pentru a trece la etapa urmatoare, în care se recuperează tot ce am învățat și iubit la cealaltă persoană. Înainte de a învăța cum să iertăm trebuie să renunțăm la anumite idei false și ipocrite despre iertare. De aceea, trebuie să trăim într-o cultură autentic creștină în care anumite valori, datorită lipsei de discernământ, sunt contaminate, din păcate, de tot felul de interpretări “folclorice”.

Însă cunoscând aceste mituri, putem să evităm să intrăm într-un cerc vicios la nivel psihologic și spiritual, care face loc doar apariției descurajării, nedreptăților, iluziilor, trădării propriului eu și blocării creșterii umane și spirituale.

Iată câteva din principiile și învățăturile Sfântului Nicodim Aghioritul despre iertarea păcatelor, care, potrivit învățăturii lui sunt, patru semne despre iertare, unul mai mare decat celelalte, și anume:

Primul semn: când omul urăște păcatul din toata inima atunci când și-l amintește și se teme să nu cadă iar, se teme chiar să simtă o oarecare plăcere și chemare către el.

Al doilea semn, mai mare decât primul, este atunci când omul își amintește de păcate fără patimă, adică fără plăcere, întristare sau ură.

Al treilea semn, mai mare decât acesta, este atunci când cineva își amintește păcatele și se bucură și dă slavă lui Dumnezeu pentru mulțimea virtuților dobândite din pricina păcatelor sale prin harul dumnezeiesc și prin pocaință.

Al patrulea semn, cel mai mare dintre toate, este atunci când omul își scoate din inimă toate gândurile pătimașe și când le uită cu desăvârșire, încât niciodată nu-l mai pot ispiti.

Tu, dacă ești cugetat și înțelept în inima ta, nu-ți mai primejdui mântuirea nădăjduind la o mărturisire ce nu va avea roade și la o falsă pocăință și, deși poți să-ți legi mântuirea de o frânghie puternică și să fii salvat, tu vrei s-o legi de un fir putred care, de se va rupe, te va arunca într-o mare de foc.

Frânghia puternică este abținerea de la făptuirea păcatului, lupta de a-ți smulge din inimă pornirile cele rele prin străpungerea inimii, dobândirea adevăratei pocăințe și iertări a păcatelor, prin practicarea virtuților și prin lucrarea poruncilor lui Dumnezeu.

A nu te opri de la păcat înseamnă a te lăsa pur și simplu înghițit de el și aceasta te arată cu totul lipsit de minte deoarece, cu bună știință faci un rău fără margini, spunându-ți că stă în puterea ta ceea ce stă doar în puterea lui Dumnezeu.

Tu îți stabilești singur când să te pocaiești și când să primești ajutor de la Dumnezeu ca să te pocăiești cu vrednicie; aceasta ca și când Dumnezeu ar fi prietenul păcătoșilor și nu cel mai mare și cel mai de temut dușman al lor; de parcă n-ar fi El Cel ce urăște de moarte orice păcat.

Cum interpretăm, așadar, ”cazi și ridică-te”. Să nu ne înșele gândul care ne spune așa: iată, Sfinții Părinți zic ”cazi și ridică-te”, adică, de câte ori vei cădea, ridică-te și vei fi mântuit. Asta să fie pocăința, să cazi, să te scoli și iarăși să cazi? Rătăcitor și rău este felul acesta de a le răstălmăci zicala, pentru că Părinții au spus-o ca să scoată din oameni teama de deznădejde și nu ca să o facă să păcătuiască cu speranța că, mărturisindu-se și pocăindu-se, oricum vor fi iertați. Departe de tine un asemenea gând! De aceea explica Sfântul Isaac: ”Curajul pe care Sfinții Părinți au voit a ni-l da prin dumnezeieștile lor scrieri …nu trebuie sa ne fie ajutor pentru păcat. Ca să avem nădejde în pocăință s-au gandit ei să fure din mintea noastră teama de deznădejde” (Cuvantul 70).

Prețuiți VIAȚA și alegeți să nu vă pierdeți!

Cu Har și Bucurie, al vostru umil prieten, Pr. Roșu Radu Liviu!