Pe ultimul drum, cu Domnul IISUS în cetatea Ierihonului (4)

„Dar cetăţenii lui îl urau”...zice Stăpânul „de neam mare” şi au trimis solie în urma lui să spună: ”nu vrem ca acest om să împărăţească peste noi.” „Cetăţenii” sunt acel Israel care împreună cu conducătorii săi resping pe Mesia, refuzându-i demnitatea de împărat şi Fiu al lui Dumnezeu, numindu-l simplu: „acest om”. Desigur că „solia” nu are niciun efect, nu se ţine cont de răutatea „cetăţenilor”. Apoi, împăratul se întoarce şi cere socoteală robilor săi, pentru darurile încredinţate (minele).
Această perioadă, intre plecarea „omului de neam mare” şi întoarcerea sa spre a cere socoteală cuprinde în sine întreaga istorie a umanităţii, fiind ceea ce numesc Sfinţii Părinţi „timpul Bisericii”, „vremea harului”, când, sub îndrumarea Bisericii, a aleşilor lui Dumnezeu, ne câştigăm mântuirea. Desigur, această perioadă ne apare aici nu ca lunga istorie în care ni se pare că trăim, ci abia având dimensiunea de ”clipă suspendată” –din perspectiva eternităţii. În acest sens se exprima Mihai Eminescu în „Scrisoarea I”:
„...în acea nemărginire ne mişcăm uitând cu totul
Cum că lumea asta-ntreagă e o clipă suspendată...”
Reîntorcându-se, Stăpânul-împărat, va cere socoteală robilor săi, căci zice Sfântul Apostol Petru „Căci vremea este ca să înceapă judecata de la casa lui Dumnezeu şi dacă începe întâi de la noi, care va fi sfârşitul acelora care nu ascultă de Evanghelia lui Dumnezeu?”(Petru, II.4.17)
Cel ce a neguţătorit câştigând alte zece mine şi celui ce a avut cinci şi a mai câştigat cinci primesc laudă şi răsplată: „Bine, rob bun, fiindcă întru puţine te-ai dovedit credincioasă, primeşte stăpânire peste zece cetăţi”, respectiv cinci cetăţi celui de al doilea rob. Iată cum aceştia sunt chemaţi să împărăţească cu stăpânul. A treia slugă, care nu s-a vădit demnă de sarcina încredinţată, este certat cu asprime pentru viclenia şi insolenţa lui şi i se ia darul încredinţat spre a fi dăruit celui vrednic. („Zic vouă că oricui are i se va da, iar de la cel ce nu are şi ceea ce are i se va lua.” –exprimare aparent paradoxală-n.n.) Sunt amintite doar câteva momente reprezentative ale judecăţii, desigur, nu cazul fiecărei slugi în parte. Dar e clar că fiecare om va trebui să dea seamă de darurile ce i-au fost încrdinţate.
-Scriitorule, ce-ai făcut cu talentul tău? (Doamne, mi-am căutat fală şi bani...) Tu, doctore? (Ah, ce viaţă plăcută am dus...) Tu, profesore, ce-ai făcut cu darurile tale pedagogice? Şi tu care ai avut copii şi familie, ce s-a ales de acestea?...
Indiferentismul religios, necredinţa, lipsa de milă, răutatea vor fi prea târziu de corectat. Iar la urmă, vor fi pedepsiţii duşmanii Împăratului-
„Iar pe acei vrăjmaşi ai mei, care n-au vrut să împărăţesc peste ei, aduceţi-i aici şi tăiaţi-i în faţa mea” (Lc.19.27)- a mai poruncit Împăratul. Este ceea ce Apocalipsa numeşte „moartea a doua”(cap.20).
Cuvine-se deci „să lucrăm cu frică şi cutremur la mântuirea noastră”- cum ne îndeamnă dumnezeiescul apostol Pavel, „până este ziuă”, până putem spune „azi şi acum”