Uniunea Scriitorilor Filiala Cluj a continuat seria evenimentelor săptămânale din această toamnă cu o manifestare dedicată prezentării unor titluri recent apărute la editura NEUMA din Cluj. Este vorba de volumele „Ultima iubire a lui Cezar” – Horia Gârbea, „Puterea secretă a cărților” – Menuț Maximinian, „Șeherezada” – Oana Boc, „Duhul oceanelor reci” – Florica Bud, "Caligrafia destinului" -Evelyne Maria Croitoru are o antologie de autor „Pe malurile Acheronului” – Romulus Moldovan, „Cei care dansează” – Andrea H. Hedeș, „Cealaltă față a umbrei” – Maria Pal.

Irina Petraş

                E sărbătoarea editurii    şi revistei Neuma. Sărbătoarea unei edituri care creşte văzând cu ochii şi creşte frumos. Revista a devenit de referinţă pentru literatura română de astăzi. De asemenea, la Editura Neuma apar foarte multe cărţi bune, care reuşesc să transforme totul într-un soi de club carte select ceea ce mi se pare iarăşi bine. Ce e iar de salutat este că editura a avut ideea de a aduce împreună mai mulţi autori, chiar dacă, repet, toată lumea ştie că noi, scriitorii, suntem singurătăţi şi nu numai, suntem singurătăţi orgolioase, şi ne dorim mari petreceri cu noi în centru. Editura a reuşit să aducă aici autori diferiţi, fiecare cu proiectul lui literar, dar care să se simtă foarte bine sub această umbrelă generoasă şi primitoare a Editurii Neuma.

Andrea H. Hedeş

                Ţin să mulţumesc autorilor care au acceptat să facem această întâlnire cu cititorii şi colegii. Mărturisesc că am urmat modelul doamnei Irina Petraş, acest concept de şezătoare literară. Adică nu am vrut să fie o întâlnire sobră şi formală, ci am ţinut să exemplificăm, dacă doriţi, ceea ce, între noi, autorii mai vechi, ştim că suntem o familie şi întotdeauna ne întâlnim, ne susţinem reciproc. O dovadă în acest sens este că domnul Horia Gârbea a venit de la Bucureşti, după ce a fost mai întâi la Alba Iulia la colocviile romanului românesc, la Cluj i s-a jucat o piesă în cadrul Festivalului Internaţional de Teatru şi apoi şi-a mai rupt o zi din program ca să fie alături de noi. Doamna Evelyne Maria Croitoru, care este o prezenţă constantă nu doar pe scena literară, dar şi în ceea ce se cheamă astăzi un influencer cultural, şi care, în momentul în care a auzit de eveniment mi-a spus că vine de la Bucureşti. În general, autorii care au publicat la Neuma sunt oameni care au revenit, şi vreau să le mulţumesc pentru astă. Înseamnă foarte mult pentru că asta dovedeşte că ne facem datoria aşa cum trebuie, sunt oameni care au făcut primul pas la revistă şi, după o oarecare convieţuire, au decis şi să ne încredinţeze un manuscris. În general, toţi ne cunoaştem de foarte mult timp. Eu cu Menuţ Maximinian am debutat cam prin 2008, am crescut litarar împreună; cu Horia Gârbea ne cunoaştem din 2010. Dânsul a scris o cronică de întâmpinare, singura cronică de întâmpinare la o carte de debut a unui necunoscut. Multe dintre cărţile pe care le prezentăm aici au coperţile realizate de către  Laura Poantă.

Andrea H. Hedeş despre autorii Neuma

                Maria Pal – Cealaltă faţă a umbrei, coperta reflectă titlul, este în alb şi negru şi reflectă acest imaginar oniric, imaginar fantastic, locurile abisale în care coboară, în care coboară poeta şi pe urmă de acolo vine şi aduce nestemate lirice. Ceea ce m-a impresionat la Maria Pal este colegialitatea şi  reţeaua de prieteni de suflet pe care-i are şi toţi oamenii care au însemnat ceva, care au făcut ceva pentru ea, un gest, poate i-au dăruit o carte, i-au dăruit o floare, au primit în schimb, în dar, o poezie. Veţi vedea poezii dedicate Laurei Poantă. E o poetă care a călătorit şi pentru care geografia este o geografie culturală, o geografie poetică. Toate aceste peregrinări literare, culturale au fost marcate prin poeme. Există o geografie a poeziei şi a prieteniei în cărţile Mariei Pal.

                Evelyne Maria Croitoru are o antologie de autor Caligrafia destinului. Coperta surprinde foarte bine poezia doamnei Evelyne pentru că, aşa cum ştiţi, acuarela înseamnă ca pe o suprafaţă umedă să treacă uşor culorile şi această suprafaţă umedă permite fuzionarea lor. Şi atunci, apar nu doar noi culori ci şi noi transparenţe, apar noi idei, noi concepte care dezvăluie lucruri ce se află sub primul strat pe care-l percepe vederea. Lumea e percepută de Evelyne Croitoru cu inima şi trece puţin dincolo de obişnuit, dincolo de cotidian. Cotidianul e doar un pretext pentru poezie, iar poezia este instrumentul prin care lumea nu este dezvrăjită, dar este înţeleasă într-un sens superior, aşa cum ar fi foarte frumos să înţelegem toţi şi să trecem prin lume. Poemele domniei sale sunt nişte poeme pastel postmoderne – dacă îmi este permisă această formulare – şi atunci,  plecând de la o frunză, plecând de la un pom, plecând de la un peisaj, se ajunge într-un peisaj interior. Până la urmă, sunt nişte poeme ale sufletului şi, fiind o antologie, e o întreagă călătorie interioară prin care poeta ni se dezvăluie, la fel ca toţi poeţii, pentru că poezia înseamnă să-ţi pui sufletul pe tavă şi să-l scoţi la „mezat” în faţa cititorilor, în faţa criticilor.

                Mă bucur tare mult că Oana Boc a venit la Neuma cu acest nou volum de poezie pentru că o urmăream ca poetă, o cunoşteam ca poetă, i-am urmărit evoluţia. Ceea ce-mi place foarte mult e că a reuşit într-o lume în care literatura, din păcate, este tot mai influenţată de un anumit conformism, de anumite politici care, vrând-nevrând ajung şi aici, a reuşit într-o epocă, să-i zicem, a feminismului şi a politicilor feministe şi a trendurilor care apasă foarte tare pe anumite teme, să scrie o poezie a feminităţii. Este foarte important şi foarte rar, mai ales într-o lume postmodernă. Este greu să-ţi păstrezi feminitatea şi pe urmă să mai şi reuşeşti să scrii despre ea, să o transformi în poezie, adică asta presupune o muncă interioară titanică şi un proces alchimic greu, de durată, şi pe care nu este la îndemâna oricui. Ceea ce mă bucură este că fiecare volum prezintă o altă octavă, o octavă superioară, o evoluţie, o spirală în care ne dăm seama că tema feminităţii, esenţa feminităţii e mai mult înţeleasă, e mai aprofundată, e mai bine dezvoltată şi livrată într-un ambalaj extraordinar de delicat, nişte versuri de organtă livrate cititorului, e şansa unei întâlniri cu femeia, femeia prin esenţă. Aici, femeia este Şeherezada şi e destul să spun acest lucru ca să înţelegeţi că este vorba, concentrat, de 1001 de feţe ale Şeherezadei şi de aceea vă invit să căutaţi cartea şi să descoperiţi fiecare femeia de lângă voi, fie să vă descoperiţi pe sine, doamnele, poetele, pentru că va fi revelaţie.

                Despre Florica Bud şi, mai ales, despre cartea domniei sale Duhul oceanelor reci, deşi s-a scris mai puţin, s-a vorbit foarte mult. Mircea Petean vorbea despre limba poezească, or aici este o astfel de limbă poezească în care nu e vorba de dadaism însă, cumva, barierele conştientului şi ale acestei rigori a raţionalului sunt foarte slăbite, astfel încât iese la suprafaţă o întreagă marnă şi creează un pământ nou, la fel ca în Haiti şi în alte insule care se nasc şi pe care solul încă este incert şi nu ştii dacă poţi să păşeşti, busola nu te ajută, totul e într-o continuă schimbare. E greu să-ţi găseşti repere, însă ceea ce reuşeşti să sesizezi e că este vorba de viaţă acolo, o viaţă care palpită şi, aceste poeme, la fiecare citire, relevă altceva, exact ca un peisaj care încă nu e rigidizat şi e într-o continuă transformare, e o copilărie a limbajului şi acestei limbi a poeziei pe care Florica Bud a reuşit să o cunoască, să o înţeleagă, să o perceapă şi să ne-o livreze. O vrăjitorie a limbii care veţi vedea, dacă veţi avea curajul să citiţi cartea, vă va pune serios la încercare, însă ştiu că sunteţi nişte temerari iubitori ai poeziei, aşa că veţi face acest pas. Vă asigur că merită. A şi primit un premiu în Italia.

                Romulus Moldovan şi cartea sa Pe malurile Acheronului. Clujenii îl cunosc pe Romulus Moldovan pentru că e membru activ al mai multor cenacluri. În cazul lui Romulus Moldovan, psihanaliza este acel drum care ţine de fibra sa, nu e nimic căutat şi nici nu ar putea ieşi o astfel de poezie dacă ar fi doar un demers forţat. Aceasta este cartea Pe malurile Acheronului. Cei care-i cunosc poezia lui Romulus Moldovan văd saltul înainte, pentru că nu e doar un pas înainte. E un lucru cu care se poate lăuda

                Cartea lui Menuţ Maximinian are o întreagă poveste pentru că noi am pregătit-o și  a început pandemia şi totul s-a închis. Știu că de la tipar au venit cu mască şi mi-au spus că sunt ultimele cărţi pe care le mai pot aduce pentru că închid. Tipograful ne-a livrat tirajul şi a plecat acasă, s-a pus lacătul pe tipografie, dar şi pe toate uşile, pentru că cu toţii am tras zăvoarele şi am stat acasă. Mi-a părut foarte rău de o astfel de carte substanţială, care adună cronicile lui Menuţ. M-am tot gândit la soluţie prin care să ajungă cartea la oameni  şi am început un canal de youtube în care prezentam  timp de cinci minute o carte, la fel, rugam şi autorii să citească din cărţi. Prima carte a fost Puterea secretă a cărţilor. Mi-am zis că, deşi suntem cu toţii închişi în case, filmuleţele vor ajunge în casele unde sunt români. Şi, într-adevăr, filmuleţe au ajuns pe tot mapamondul unde sunt români şi s-a dus vorba despre cărţile respective. Îi mulţumesc că şi-a dat concursul şi am avut foarte multe vizualizări. Puterea secretă a cărţilor adună cronicile pe care Menuţ le scrie cu multă sârguinţă, este neobosit. Menuţ Maximinian şi Horia Gârbea mă sperie şi mă complexează întotdeauna pentru că, Menuţ, dacă primeşte o carte, în câteva zile o citeşte şi scrie despre ea un număr mare de semne, Horia Gârbea la fel.      

                Horia Gârbea este cunoscut colegilor din toată ţara, atât la Bucureşti, cât şi la Cluj, pentru că este un coleg extraordinar, un prieten foarte bun. Aşa cum a spus şi doamna Irina Petraş, este preşedintele Filialei Bucureşti de Poezie şi este un autor despre care cu greu se poate spune tot ceea ce se poate spune în câteva cuvinte. Este multitalentat, multifaţetat, domul Chifu a folosit termenul autor poliedric, adică scrie, cum bine ştiţi, poezie, proză, critică, dramaturgie, eseuri. A fost şi director de teatru. În opinia mea, pe care am mai prezentat-o, este că în zona de teatru, zona de dramaturgie este cea în care se simte acasă pentru că acolo a şi lucrat, a fost în teatre mai mici sau mai mari, cunoaşte şi lumea din spatele cortinei, cunoaşte bine culisele, le-a valorificat foarte bine în cărţi precum Crime la Eisinore, cum a valorificat şi viaţa scriitoricească în Căderea Bastiliei şi acum, după mulţi ani, avem o piesă de teatru. M-am bucurat că aşa am inaugurat şi colecţia de dramaturgie a Editurii Neuma, cu Ultima iubire a lui Cezar.

                Vă recomand să o citiţi. Tocmai s-a jucat o piesă – Crimă cu pistol şi bile - e a doua oară când se joacă la Teatrul Naţional din Cluj. Dacă veţi avea ocazia să vedeţi acest spectacol, vă daţi seama cam ce înseamnă dramaturgul Horia Gârbea, care este şi un traducător de Shakespeare şi de teatru francez, prin urmare cunoaşte teatrul în tot ce înseamnă  el mai bun, şi ca scriitură, şi ca punere în scenă, cunoaşte perspectiva actorilor, cunoaşte perspectiva publicului de care, de asemenea, ţine seamă. Nu este un autor care scrie textul şi pe urmă urcă pe un soclu şi lucrurile trebuie să se întâmple. Având în vedere şi ţinând cont de toate aceste perspective şi, mai ales, ancorându-se în  modern şi în contemporaneitate, fără excese şi cu respect faţă de public, rezultatul este că are piese care se joacă, piese la care publicul vine şi râde, se distrează, de obicei. Ştiu că există şi o doză de snobism – dacă îmi daţi voie s-o spun – dar eu cred că la teatru e bine să mergem şi să avem o oră, o oră şi jumătate în care să ne simţim bine şi în care să ne ridicăm cumva moralul şi energia. Asta e ceea ce realizează prin piesele sale, multe de o ironie sfichiuitoare, dar fără a trece în grotesc, fără niciun fel de derapaj. E ceva echilibrat, de bun gust şi bun simţ cum destul de puţin mai întâlneşti astăzi. Asta este Ultima iubire a lui Cezar în care veţi vedea un foarte plăcut amestec al planurilor, foarte plăcute trimiterile spre marele Cezar, chiar dacă lucrurile au loc astăzi.

                În anii 2020- 2021, nu am făcut lansări, dar şi eu am publicat două cărţi, un roman O întâlnire pe strada Hazard, din care nu mai am exemplare, dar care a fost primul meu roman, la care am avut nişte reacţii pozitive şi un feedback aşa de bun încât m-a încurajat să merg mai departe pe acest drum. M-am bucurat foarte mult când cineva îmi scrie sau mă suna şi îmi spunea că a primit cartea şi nu a lăsat-o din mână până când nu a citit-o, chiar dacă era noapte sau soţul dormea. Mai mult decât atât nu-şi poate dori un scriitor. Am scris şi o carte pentru copii, cu poveşti. Pe mine mă încântă mult să scriu poveşti pentru copii. Are un titlu clasic A fost odată ca niciodată, prefaţată de Ovidiu Pecican, colegul şi directorul meu de la Steaua, cu ilustraţii şi coperţi de Miruna Drăghici, o poetă foarte talentată şi care ne ajută mult cu ilustraţii. Aşa cum am spus, noi, colegii de la Neuma, ne ajutăm între noi. Ea ne ajută cu ilustraţii, cu coperţi, este foarte inspirată. Şi, cea mai recentă, cartea din acest an, Cei care dansează, este o carte de eseuri. Nu ştiu dacă e frumos s-o spun, dar a fost nominalizată pentru Scriitorul lunii iunie, fapt pentru care m-am bucurat foarte mult. Am fost foarte onorată.

Horia Gârbea despre autorii Neuma

                Cartea Andreei Hedeş, Cei care dansează, o minunată culegere de eseuri. Eu sunt în totală admiraţie faţă de modul subtil, rafinat şi cu totul inedit în care îşi alege temele şi le tratează. Niciodată nu reuşesc să prevăd, este o autoare cu totul imprevizibilă, conexiunile ei sunt uimitoare. Îi dau dreptate de fiecare dată şi, de fiecare dată, sunt uimit. Dincolo de cele trei minunate cărţi şi de romanul care se pregăteşte – va fi un roman foarte-foarte interesant care combină extraordinar realitatea cu fantezia – Andrea Hedeş are meritul de a ne ţine împreună, deja suntem prea mulţi pentru o familie, poate doar în China sunt familii aşa de mari, suntem o comunitate, ca să spun aşa, o comunitate Neuma care şi astăzi ne pune laolaltă. E un lucru admirabil ceea ce a făcut într-un timp relativ scurt, sunt şapte ani de editură şi, în curând, şi exact peste o lună se împlinesc cinci ani de la prima apariţie a revistei Neuma. Iată că lucrurile au crescut şi s-au consolidat astfel încât cred că toată lumea care se ocupă de literatură a auzit, în ţara asta şi nu numai, despre Neuma şi despre simbolul ei – ideea este extrem de inspirată – un semn care poate fi notă muzicală, care poate fi ideogramă, poate fi o literă sau chiar un concept în scrierea neumatică. Mă bucur că am fost de la început alături de Neuma, că am scris şi eu cât m-am priceput în această revistă şi am mai ajutat la apariţia unor cărţi. Toţi autorii Neuma – ceea ce este îmbucurător – au cunoscut o evoluţie de la carte la carte, de la statutul de amator – mulţi dintre ei de la debutul Neuma au intrat în Uniunea Scriitorilor, au luat chiar premii. Mă bucur că la Iaşi vom fi pe aceeaşi scenă, ca scriitori ai lunii, Andrea Hedeş, scriitoarea lunii iunie, eu, al lunii decembrie din anul precedent, şi, tot ce-mi doresc în plus este să mă învingă, să câştige ea Scriitorul anului şi eu să rămân doar cu scriitorul lunii. Îi doresc şi-i spun mult succes. Îi cunosc pe toţi ceilalţi autori, mă bucur că sunt aici împreună cu ei.

                Despre cărţile Oanei Boc am scris în Luceafărul, despre 101 poezii, încă nu sunt 1001, la paritate cu Şeherezada, o carte foarte frumoasă, la prestigioasa editură a Academiei, 101 poezii – cunoaşteţi colecţia. Acum, despre Şeherezada am scris în Litere. Paradigma e clară şi sensul este minunat. Şeherezada nu l-a sedus, de fapt, pe Şahriar spunându-i poveşti, ci prin prezenţa şi personalitatea ei. Şi fiecare şi-a jucat rolul, ea prefăcându-se că-i povesteşte ca să le cruţe pe alte fecioare, dar dorindu-şi de fapt să fie lângă rege, iar regele făcându-se că o cruţă ca să-i spună continuarea poveştii dar, evident, sensul pentru care o păstra noapte de noapte era altul. E o minunată metaforă pe care am descifrat-o în acest volum excepţional.

                Pe Florica Bud o felicit pentru premiul dobândit în Italia, pentru o excelentă prezentare de pe coperta a IV-a pe care i-a consacrat-o însuşi Ioan Aurel Pop, preşedintele Academiei Române, şi pentru această invenţie lexicală pe care o practică neobosit. Este foarte interesant că Florica Bud, în primul rând, are un simţ al realităţii, fiind gazetar are un spirit gazetăresc, un stil pamfletar pe care-l converteşte foarte interesant în lirică, un lirism care vine dintr-o percepţie  specială, cumva reportericească a realităţii.

                Evelyne Croitoru este nu doar poetă, ci şi eseistă, realizatoare TV, autoare a unor emisiuni, a unor talk-show-uri foarte urmărite, cu scriitori, în general cu artişti, dar cu scriitori în special. Am fost şi eu oaspetele ei şi m-am simţit minunat. Poezia ei a crescut, de asemenea, foarte mult. Sigur, au fost poezii mai lirice, mai intimiste. Între timp, poezia ei a cunoscut o profunzime din ce în ce mai mare şi această antologie de autor chiar dă seama de această evoluţie care, de altfel, i-a adus autoarei premiul Filialei Poezie Bucureşti a Uniunii Scriitorilor cu volumul precedent, iar acum, iată, se adună toate poeziile – cele bune să se adune acum şi mai târziu.

                Maria Pal este o poetă cu mare experienţă, aş spune că o experienţă impresionantă, este o prezenţă permanentă în presa culturală. Niciodată poezia ei nu a arătat slăbiciuni, nu a scăzut sub nivelul excelenţei şi, deşi uneori, poate, e prea discretă cu propria ei poezie şi cu propria ei prezenţă, totuşi, este o lectură pe care fără greş poţi s-o faci şi s-o şi reiei cu certitudinea că vei descoperi straturi tot mai adânci ale unei percepţii foarte interesante, uşor poate pesimiste şi melancolice, dar în acelaşi timp cu mari resurse pentru un lirism veritabil.

                Romulus Moldovan a crescut foarte mult, a arătat o constantă adâncire a meşteşugului poetic, dar în acelaşi timp – ceea ce-mi place foarte mult la Romulus Moldovan – este o componentă ionică, ludică. El nu e niciodată grav până la capăt, nici chiar atunci când atacă nişte teme cu o gravitate mai mare. Acest mod oarecum hâtru de a privi lumea îl personalizează şi îi creează un teritoriul foarte precis, el nu se sfieşte să vorbească chiar despre locuri şi oameni din proximitatea domniei sale, a noastră şi a dumneavoastră, în principal, cei din spaţiul transilvan. Eu mă bucur, am citit cu desfătare, am scris despre Acheron foarte frumos.

                Menuţ Maximinian, un minunat practicant al scrierilor cu caracter etnografic şi un cercetător în acest domeniu, un foarte merituos păstrător şi cultivator al tradiţiei, nesfiindu-se să poarte el însuşi pălării cu pană de păun şi alte lucruri minunate care nu trebuie să dispară nici măcar din realitate, nu zic din imaginarul nostru, este, în acelaşi timp, un foarte profund critic, dar nu pot să uit că este şi un poet. Gazetăria pe care o practică cu multă asiduitate şi cu rezultate foarte bune nu i-a întunecat câtuşi de puţin această dimensiune lirică pe care şi cronicile sale o au. Este un cronicar foarte serios, foarte minuţios, recurge foarte mult la citat, se sprijină pe argumente foarte solide, dar, în acelaşi timp, se ridică prin lirism deasupra unui plan aspru, arid. Este o foarte bună combinaţie între seriozitate şi argumentaţie şi o imaginaţie efervescentă de poeţi. Cronicile sale mă bucură totdeauna. Mă bucur foarte mult când în afară de rubrica sa de etnologie din Neuma pot să citesc şi câte o cronică literară. Mulţi autori Neuma au beneficiat de cronicile sale şi sper să mai beneficieze.

                Cât priveşte volumul meu de teatru, este o singură piesă. Piesa a avut ghinion, era practic în selecţia finală şi probabil că ar fi şi câştigat un concurs la Teatrul Naţional din Timişoara, urma să se joacă, am şi jucat-o cu actorii. Interesant că actorul care l-a jucat pe Iulius Cezar în piesă chiar îl jucase pe Iulis Cezar al lui Shakespeare la Teatrul Naţional din Timişoara. Poza lui din piesa lui Shakespeare era în frontispiciu. Dar atunci – nu ştiu dacă a fost noroc sau ghinion – am fost numit eu însumi director de teatru şi n-am vrut să se creadă că e vreo reciprocitate, aşa că m-am retras din concurs, a fost câştigat de altcineva. Am dat piesa mai departe la Teatrul de Comedie, a venit concursul, piesa a câştigat şi, când să fie reprezentată la Teatrul de Comedie din Bucureşti, a venit pandemia. Aşa că piesa s-a filmat, s-a difuzat, piesa a fost jucată, aşa cum prevede regulamentul - piesa câştigătoare se joacă. A fost jucată, dar a fost difuzată pe canale TV, nu a fost niciodată jucată în faţa unui public, în sală. A fost ghinionul acestei  piese. Norocul ei e că apare la Editura Neuma, că inaugurează o colecţie de teatru, şi sper că şi alţi regizori se vor orienta către ea şi că într-o bună zi acest text, cu multă intertextualitate shakesperiană, va fi jucat. Ieri am avut plăcerea să revăd piesa mea Crimă cu pistol şi bile şi, mai ales, am avut o discuţie foarte substanţială cu maestrul Mihai Măniuţiu pentru un nou proiect. Să sperăm că la anul  - îmi doresc şi vă doresc şi dumneavoastră – să ne întâlnim la o nouă premieră la Teatrul Naţional din Cluj.