La poalele Sodomei

Într-una din zilele primei luni din anul în care am intrat, 2023, ne-au vizitat acasă două iubitoare de literatură: Floarea Morar și Dorina Catarig. La intrarea pe strada Crinului, de pe Bulevard, s-a oprit o mașină. Era Grigore Avram, care le cunoștea și le-a întrebat:
- Unde mergeți?
- La Domnul Mititean, au răspuns doamnele.
- Vă rog să-i oferiți din partea mea această carte.
Am primit cartea cu plăcere și i-am dat telefon mulțumindu-i. Am început s-o răsfoiesc, având bucuria de a călători prin pădurea deasă, încărcată de miresme ce ne îmbată simțurile, amintindu-mi de anii copilăriei, când mă apropiam cu grijă de ea, pentru a nu o deranja, privind-o minute în șir, încercându-mă sentimente copleșitoare.
Pădurea, eroul principal al romanului de față, era tăcută și liniștită, dar foarte prezentă în viața noastră. Aduce ploaia, ne asigură umbra, răcoarea, ne dă fructe fel de fel, ne ajută în edificarea caselor și a podurilor de lemn, a mobilei și a multor obiecte casnice, care nu știa să se supere pe noi copiii, pe noi oamenii, chiar dacă îi tăiam fără milă copacii, îi rupeam crengile, frunzele, fructele, dar ea se încăpățânează și rezistă, dar nu orice fel de rezistență ci una demnă și falnică, precum copacii seculari ce cresc în ea. Nu pot să uit pădurea de cireși din Mihuța (Lușca), din apropierea casei părintești, în anii de după război când încă nu era instalată ordinea în țară, când s-a tăiat cu nemiluita. Cireșii fiind înalți, nu puteai gusta cireșele, nu ajungeai la ele, așa că sătenii mergeau cu barda și fierăstrăul doborau cireșii, gustau cireșele, dulci, acrișoare sau amărui. Nu erau pe gustul lor, doborau la pământ alt cireș, așa că după puțin timp pădurea de cireși a dispărut. Copacii zăceau la pământ ca după un bombardament sau cutremur. Nu s-a supărat pe oameni, a adormit liniștită, în dialog doar cu luna, cu gândul la o lume mai bună, o lume în care oamenii îi recunosc meritele și mai mult decât atât, o respectă, dar nu s-a întâmplat așa, lăsând multe întrebări privind complexitatea sufletului uman.
Pădure, încotro?
Pădurea este acel „Acasă”, care suportă și azi povara grea, luptându-se și azi cu viforul, având doar noapte de noapte o prietenă fidelă – luna, singura care o ascultă și o înțelege, așa cum o înțelege autorul ce deapănă frământările sufletului sub forma povestirilor noi, care se cer ascultate și înțelese de cititor. O carte profundă și caracterul personajelor bine conturat, ce te poartă într-o lume a profunzimii ființei umane, alarmată de soarta aurului verde de la Poalele Sodomei, acel oraș legendar din Palestina antică, de lângă Marea Moartă, oraș nimicit printr-o ploaie de foc și de pucioasă, împreună cu alte orașe vecine: Gomora, Adamah și Zebolim, pentru fărădelegile și desfrâul locuitorilor săi.
Așa arată pădurea azi, nimicită de oameni puși pe căpătuială, spre dezumanizare din cauza banului, într-o lume a corupției ce a luat noi forme imediat după revoluție.
Romanul cu un suflu nou, modern, reprezintă imagini din viața satului, cu oameni dornici de îmbogățire, radiind pădurile seculare dintr-un loc pitoresc, încărcat de istorie unde își dau întâlnire trei județe: Maramureș, Suceava și Bistrița-Năsăud. Peisaje minunate pe care autorul, fiind în domeniu, le-a cutreierat cu frenezie, cu încercări de a da imagine satului din zona montană, cu povestiri adevărate spre familiarizarea săteanului, în special al tânărului cu frumusețele tradițiilor locului în problema pădurăritului.
Personajul central Emil, omul cu multe aventuri, cu multe complicații, se transformă într-un om de afaceri influențat de prieteni, printre care Vasile Coman, Boierul, Brelacă, Nemțucu, Veșca și Mihaela, Mitică Șuiu, Elisabeta, Magdalena, Vladiana etc. fiecare cu poveștile lui, dând lui Emil suficient material de afirmare și prelucrare, dar și de bucăți de viață luate așa cum sunt, de frământări ale ființelor întâlnite în momente cruciale ale vieții, după cum spune în paginile de început scriitoarea Elena Cîmpan.
Emil a găsit resurse de îmbogățire extrem de rapide nu în școală, unde lucra ca profesor de chimie la Liceul Teoretic din Vișeul de Sus, ci în lumea pădurii, unde copacul îi aducea mai mare venit decât școlarul. După doi ani s-a transferat la liceul din Borșa, unde s-a statornicit prin căsătorie cu Magdalena, singurul copil al profesorului de matematică, Ioan Pop, directorul liceului. Catedra, lecțiile, elevii, colegii nu i-au fost pe plac, a dorit ceva mai mult, luându-și gradul nu în învățământ, ci în jaful dement din domeniul forestier. Nimeni nu a putut opri drujbele din vecinătatea Borșei, mușamalizarea furturilor, intimidarea angajaților corecți, traficul de influență, abuzul în funcție și corupția la toate nivelurile. Dascălul – patron, urmărește instituirea de măsuri antimonopol în industria lemnului.
Atotputernicul Emil, omul degradat moral prin atâtea fapte nesăbuite, și-a găsit sfârșitul ca în flăcările de la Sodoma, ale cărui văpăi l-au cuprins într-o îmbrățișare fierbinte, venită parcă de pretutindeni. Iar „după foc a fost un sunet de liniște adâncă”.
Autorul dovedește vigoare și optimism tratând o temă de la ordinea zilei, inspirată din viața satului ardelean și frumusețile țării cu curajul și demnitatea de a apăra PĂDUREA, bogăția de preț a țării, acel acasă, ce incită cititorul la reflecție.
Pe ultima copertă sunt cuvintele prietenului meu, profesorul Sever Ursa, care admira sârguința și setea de a cunoaște a elevului său Grigore Avram, ce i-a fost ucenic într-ale limbii române la vestita școală măiereană, fiindu-i gir la volumul de versuri „Sub cerul gol”.
În aceste timpuri, când în domeniul forestier, ordinea și legea o face vraiștea, pare totuși ciudat ca un om al codrului, precum măiereanul Grigore Avram, să schimbe securea, țapina și fierăstrăul cu pana sau tastatura, ca un bun continuator de tradiție lirică, spune Nicolae Rotaru în Destin Silvan.
Ioan Mititean