( Interviu în exclusivitate) Ioan-Aurel Pop, preşedintele Academiei Române: Poporul ne dă nouă mesaje, nu noi poporului!

               - „Academicianul și țara” este titlul unui eseu pe care l-am publicat în volumul “Puterea secretă a cărților”. „Pentru mine, Academia Română, cea mai importantă instituție de erudiție, de consacrare, de cercetare și de creație din această țară, trebuie să reinstaureze încrederea în ea și în celelalte instituții ale statului pentru ca numele de România să ajungă din nou pe buzele tuturor”, ați spus după alegerea ca președinte al Academiei Române. Domnule președinte Ioan-Aurel Pop, dacă vă întreabă un tânăr al zilelor noastre cine este academicianul, cum îi răspundeți în termeni „postmoderni” ? Ce este Academia Română în vremurile tulburi de azi?

               - Substantivul acesta „academician” – după ce l-au purtat Ion Heliade Rădulescu, Timotei Cipariu, George Barițiu, Titu Maiorescu, A. D. Xenopol, Nicolae Iorga, Emil Racoviță, Henri Coandă, Victor Babeș și câți alții – a dobândit în România o aură cu totul specială. Astfel, academicienii, în accepțiunea curentă, sunt creatorii de prim plan de valori intelectuale. Dar, înainte de toate, sunt și ei oameni, cu mari calități, dar și cu defecte omenești. Academia nu este numai suma academicienilor de astăzi – care, poate, nu sunt la fel de vrednici ca înaintașii lor – ci depozitarul valorilor culturale, științifice, artistice ale românilor de mai bine de un secol și jumătate încoace. Din acest punct de vedere, Academia este un Panteon al savanților, cercetătorilor, profesorilor, artiștilor din toate domeniile principale ale creației omenești din spațiul nostru, dar și de pe alte meridiane. Academia nu s-a creat pentru binele vreunui individ, ci pentru întărirea identității naționale, iar rosturile ei vor dura atâta vreme cât vor exista în lume românii și România.

               - V-am ascultat discursurile pe care le-ați avut în conferințele susținute în județul Bistrița-Năsăud, întotdeauna acaparând asistența care făcea liniște în momentul în care academicianul se afla la microfon. „Nu poți să-ți critici țara, poți să critici un individ, un partid, o instituție, dar nu țara. Acum 100 de ani, intelectualii și poporul au mers mână în mână... Mai întâi avem obligația să studiem și apoi să vorbim, că de aia ne-a dat Dumnezeu minte. Acest popor are un adăpost care se numește România, pe care nu trebuie s-o criticăm”, ați spus la Năsăud. Întotdeauna am apreciat modul în care ațiștiut să vorbiți despre țară, discursul fiind, indiferent de locul unde a fost susținut, în țară sau în străinătate, în amfiteatrele universitare sau la alte evenimente culturale, unul de patriot adevărat. Am remarcat claritatea și acuratețea discursului, stăpânirea termenilor, cunoașterea istoriei europene și încadrarea formării poporului român în geneza acestuia. Discursurile lui Ioan-Aurel Pop sunt întotdeauna bine ancorate în realitate, astfel încât putem vorbi despre un istoric care nu și-a propus doar să filozofeze, ci să prezinte trecutul cu documentele pe masă. Ați deranjat vreodată ca istoric prin mesajele dumneavoastră prin care v-ați apărat țara? Ce este țara pentru academician și ce ar trebui să fie academicianul pentru țară?

               - Firește că am deranjat, de multe ori. Eu am vorbit și am scris deopotrivă despre succese și despre eșecuri, despre victoriile și despre înfrângerile românilor, dar nu am agreat niciodată ideea de a ne pune mereu cenușă în cap, de a pretinde că nimic din ceea ce este românesc nu este bun și nici de a-i veșteji pe toți creatorii români. În demonstrațiile mele, am comparat mereu situația românilor cu cele ale altor popoare. Am spus odată că simbolurile naționale ale tuturor popoarelor – inclusiv Ziua Națională a României – trebuie respectate cu strictețe, că cine nu vrea să respecte această sărbătoare este liber să o facă, dar pe cont propriu și nu pe teritoriul României. Era să fiu linșat de unii, declarat persona non grata și chiar acuzat de șovinism. Prin urmare, a respecta legea înseamnă pentru unii șovinism. Țara este pentru oricine casa lui din punct de vedere comunitar. Pentru un academician al României, țara este obiectul investigațiilor sale, este rațiunea sa de a fi. Iar academicianul trebuie să fie pentru țară un învățător, un exemplu, un model. Toți oamenii au nevoie de modele, fiindcă nimeni nu trăiește suspendat în univers. 

               - Ascultăm, zi de zi, mesaje vrute și nevrute, din partea unor personaje din diverse medii, care pocesc limba română care, săraca, dacă ar putea, auzind cum se exprimă conducătorii noștri, și-ar face bagajele și și-ar părăsi pentru o perioadă patria, ducându-se la surorile ei din neamul latin. La fel se întâmplă și în rândul elevilor, studenților, care scriu cu greșeli gramaticale, fără nicio problemă. Ce e de făcut întru apărarea limbii române ?

               - Limba noastră românească, din fericire, are o forță internă de autoapărare și de conservare extraordinară, cum puține limbi au. În cazul multor limbi, unele chiar din vecinătatea noastră, s-au luat de timpuriu măsuri de protejare, de excludere a neologismelor, de formare a cuvintelor noi exclusiv din termeni vechi neaoși etc. Pentru limba română nu a fost nevoie niciodată de așa ceva. Cu toate acestea, limbile evoluate au nevoie de normare și de a protecție pentru formele lor literare, îngrijite, destinate comunicării generale. Apărarea limbii o face și Academia Română, prin impunerea legală a unei ortografii oficiale, prin gramatici, dicționare, enciclopedii, istorii ale limbii, sinteze etc. Cea mai bună apărare a limbii ar trebui să o facă însă familia, care transmite copiilor prima formă a limbii materne, și școala. Baza acestei apărări rămâne tot mai mult în grija școlii, în condițiile în care familia se ocupă tot mai puțin de copii. Secretul apărării limbii este simplu: lecții foarte serioase de limba și literatura română în toate clasele, cu un număr suficient de ore. Or, dacă educația se face de formă și dacă avem un grad ridicat de analfabetism propriu-zis (copii care nu merg la școală sau care abandonează școala de timpuriu) și de analfabetism funcțional, atunci limba suferă enorm. De aceea, ajung unii români la vârsta maturității și nu știu să vorbească, să citească și să scrie cum se cade. 

               - În opinia președintelui Academiei Române, “nici adevărul și nici dreptatea nu au valoare fără bunătate, care trebuie să ne caracterizeze”. Putem să fim buni într-o societate în care parcă deprinderile rele ne încolțesc din toate părțile ?

                - E greu să mai fii bun în asemenea condiții, dar avem datoria să perseverăm. Iar dascălii nu pot abdica de la misiunea lor sub niciun motiv. Meseria de dascăl este, de fapt, o misiune și presupune mare dăruire față de om și față de oameni. Iar la noi, grupul major de oameni se cheamă poporul român. Față de acest subiect colectiv trebuie să fim buni, să insuflăm bunătate multă. Lumea nu se poate construi spre viitor prin răutate și ură.

               - Am în biblioteca personală „Rostiri academice românești”, volumul dumneavoastră la care, de multe ori, fac referire în scrierile mele. Aici vorbiți și despre locul românilor în Europa la confluența occidentului latin cu orientul bizantin, pornind de la formarea românilor ca popor romanic, creștinarea acestora, cultura scrisă în limba slavonă și mai apoi revenirea la modelul latin, ajungându-se până la istoria actuală în care trecem de la specificul național la globalizare. Care este locul nostru, azi, în Europa? Suntem cu fruntea sus sau, din când în când, cu capul plecat, de parcă am fi făcut cele mai mari greșeli, precum copiii neascultători?

               - Aparent, locul nostru în Europa nu este chiar rău, cum tot auzim în mass-media. Suntem membri în Uniunea Europeană, adică într-un club select de state, când nu sunt restricții, circulăm aproape liber prin această Europă, ai noștri străbat lumea peste tot (aproape că nu e loc în Europa și nu numai fără români) etc. Dacă privim în profunzime, însă, situația nu este deloc bună. Prin statutul nostru de popor european moștenitor al Apusului (originea romană, limba, numele de român, creștinarea în haină latină etc.) și Răsăritului (ortodoxia, slavonismul istoric, apartenența și la lumea sud-est europeană) deopotrivă, am fi putut fi o punte de legătură, un factor de echilibru, dar rareori am știu să ne jucăm acest rol hărăzit de istorie. Ne afundăm tot mai mult în anonimat sau ne facem cunoscuți prin rele, nu ne apărăm statutul de cel mai numeros popor din sud-estul Europei, nu ne purtăm cu demnitate și onoare în aceste structuri europene. Uniunea Europeană – departe de a mai fi speranța integrării și soluția ideală a viitorului, din moment ce scârțâie din toate încheieturile – ne strivește câteodată prin deciziile sale nepotrivite nouă, iar noi acceptăm totul. Ne uităm la anumiți lideri din vecini cum impun pe la Bruxelles și Strasbourg măsuri avantajoase pentru popoarele lor, iar noi nu facem nimic pentru agricultura noastră, pentru întreprinderile noastre, pentru binele oamenilor noștri, care se văd obligați să rătăcească tot mai mult printre străini, sporind prosperitatea altora. 

               - În vremuri tulburi, în care mulți ne-am speriat de prezența unui musafir nepoftit numit CoVid-19, cum ați găsit resursele sufletești necesare de  solidaritate cu țara? Mesajele dumneavoastră au fost pline de învățăminte în această perioadă în care s-a scris o nouă etapă în istoria lumii.  Putem spune că am trecut printr-un alt fel de război, nu apărându-ne granițele precum bunicii noștri cu armele, ci unul cu acest inamic ce se pare că își modifică “înfățișarea” (tulpina) de la o lună la alta?

               - Molima aceasta a fost și este o încercare grea pentru toată planeta. Înaintașii au trecut destul de des prin asemenea calamități naturale, dar generațiile noastre au uitat aceste experiențe – prilej de învățătură, de înțelepciune – pentru că nici școală ca lumea nu se mai face. Cine mai învață azi istorie, într-o vreme când ni se spune că memoria și memorarea sunt niște defecte de care ar trebui să scăpăm? Cine mai știe azi de bolile transmisibile teribile, care au făcut miliarde de victime de-a lungul secolelor și care au fost combătute cu succes prin vaccinurile inventate de mințile omenești iscoditoare? Generația mea – sub odiosul regim comunist – a învățat toate acestea la școală, la materia numită istorie, mai ales. Generațiile actuale uită un fapt esențial: istoria este experiența de viață a omenirii, pe care, dacă nu o cunoaștem, nu riscăm să o repetăm neapărat, dar o pierdem și ne cufundăm în ignoranță, într-un fel de „somn al rațiunii”. În vreme de epidemii, pandemii etc., învățătorii, profesorii, liderii de grupuri nu au voie să capituleze ori să ia măsuri contradictorii și controversate, căci ignoranța nu este o scuză. Iar puterea nu este obligatorie pentru nimeni. Cine se ridică la putere trebuie să aibă și capacitățile necesare de exercitate a actului de conducere, a actului administrativ și decizional. Boala aceasta ne-a pus în fața unui război neobișnuit, dar la fel de teribil ca războaiele cu bombe, cu arme chimice, cu crime, cu deportări, cu foamete etc. Orice calamitate care amenință viața oamenilor este copleșitoare. Obligația noastră este, însă, să veghem, să explicăm, să încurajăm, să găsim soluții, nu să hulim, nu să condamnăm, nu să capitulăm. 

               - În cele mai sumbre vremuri s-au născut capodopere ale literaturii. Și acum piața a explodat cu fel și fel de cărți legate de acest subiect al CoVid-ului, de la romane la jurnale și poezie, dar și volume de specialitate care propuneau rețete „magice” pentru vindecarea de CoVid. Vor dăinui aceste scrieri peste timp? A apărut o carte care să atragă atenția dumneavoastră ca istoric? Ați avut proiecte personale legate de acest subiect?

               - Capodopere ale literaturii nu am văzut în această perioadă, dar eu nu sunt literat sau critic literar. S-ar putea să fi apărut pe undeva prin lume. Dintre lucrările de specialitate, pe tema pandemiei, evident că sunt unele notabile. Pentru mine, cele mai remarcabile sunt două volume închinate subiectului molimei de către Academia Română, sub egida Secției de științe medicale. Eu nu am avut preocupări speciale privind pandemia, pentru că nu mă pricep. Am scris doar câteva eseuri, în care am îndemnat să nu ne pierdem cumpătul, să nu exagerăm, să învățăm cum să reacționăm echilibrat.

               - Studiile sociologice spun că, în perioada de izolare, s-a citit mult mai mult, site-urile de carte având comenzi duble sau chiar triple față de alți ani. Cu toate acestea suntem pe ultimul loc la cumpărat carte, în Europa. Un an fără târguri în care scriitorii să-și prezinte cărțile, fără lansări tradiționale, însă unul în care, oricât de conservatori am fi fost în privința internetului, a trebuit să ne împrietenim cu acesta pentru a ajunge la cititori. Cum se vede de la Academia Română piața cărților? Ce putem face pentru apropierea cititorilor de carte nu doar în anumite conjuncturi, să fie prieteni constanți ai librăriilor și ai scriitorilor?

               - Cartea rămâne încă, în ciuda digitalizării tot mai accentuate, un factor important de cultură. Din păcate, azi se scriu prea multe cărți – mai multe decât se citesc! – în general și prea multe cărți proaste. A doua constatare este foarte gravă, din cel puțin două puncte de vedere: 1) oricine are bani poate să-și publice orice lucrare, cu orice fel de aberații în ea; 2) pe fondul inculturii generalizate și al știrilor false cultivate peste tot, oamenii de astăzi nu mai au criterii de selecție, nu mai pot distinge adevărul de minciună. Prin urmare, piața cărților funcționează adesea în afara criteriului de valoare. Ca să apropiem pe cititori de carte, trebuie să refacem prestigiul educației. Gustul pentru lectură se formează în clasele primare și se dezvoltă pe tot parcursul ciclurilor școlare preuniversitare. Acum nu mai există preocupare pentru formarea gustului de lectură, ceea ce este foarte grav. Oamenii văd filme, ascultă muzică, dar nu mai citesc cărți, nici măcar în format electronic. Or, lectura cărților dezvoltă nu numai cultura generală, ci și o latură a inteligenței umane extrem de importantă pentru adaptarea la realitate. Dacă familia și școala și-ar concentra și corela eforturile, atunci lectura ar putea redeveni un ghid de viață civilizată.

               - Ați simțit vreodată că este greu să te impui ca istoric dând tonul din inima Transilvaniei, din mediul universitar clujean? S-au schimbat lucrurile după ce ați ajuns să transmiteți mesajele din capitală?

               - Nu am simțit asta, poate fiindcă nu am urmărit vreodată să mă impun ca persoană. Receptarea mea ca istoric de către publicul intelectual a venit cumva de la sine, fără ca eu să fi făcut vreun efort special și intenționat. Calitatea mea de istoric al Transilvaniei vine dintr-o împrejurare firească: istoria Transilvaniei, ca orice istorie, se scrie după surse, iar cele mai multe și mai importante surse despre trecutul acestei provincii românești se află în ea, în Transilvania și la Cluj. La București sunt mai multe solicitări de mesaje decât la Cluj, iar forma lor de transmitere este – se pare – mai directă. Traiul în capitală este, însă, mai complicat și mai greu. 

                 - Academia Română pledează pentru ascultarea elitelor. Dar, de multe ori, constatăm că elitele nu sunt implicate în anumite instituții fie ele locale sau centrale, parcă preferă să stea în afara scenei administrative de azi. Ce s-ar putea face pentru a schimba lucrurile, pentru ca rolul intelectualilor să fie fundamental în luarea deciziilor importante pentru popor ? Altfel ajungem să ne întrebăm dacă mai avem intelectuali!

               - Din păcate, și calitatea de intelectual s-a degradat și, în parte, s-a compromis. False elite s-au insinuat peste tot, ne copleșesc cu ignoranța și aroganța lor, seamănă discordie, nesiguranță, și incompetență. Adevărații intelectuali, în această situație, chiar dacă nu și-ar propune să stea deoparte, sunt dezorientați. În plus, elitele autentice nu acceptă asumarea de roluri decât în cunoștință de cauză. Cu alte cuvinte, un adevărat lider nu se gândește la sine, ci la comunitate, iar înainte de a accepta o funcție de conducere se întreabă dacă poate să-i facă față.  Academia Română este, prin natura ei, o instituție conservatoare, pentru că vrea să ne păstrăm tradiția bună, verificată de istorie, trainică și serioasă. Pe noi, românii, în vremurile bune, ne-au condus oameni cu carte și cu stare, care nu aveau nevoie să se îmbogățească din funcții, fiindcă erau bogați de-a gata, mai ales spiritual.

               - Într-o societate în care reperele sunt puțin vizibile, mai avem speranța reîntoarcerii la valorile naționale și cunoașterea istoriei netrucate a țării?

               - Azi se vântură tot mai des ideile globalizării și se contrapune, în mod fundamental greșit, națiunea Uniunii Europene (UE), de exemplu. Este greșit, fiindcă o UE eficientă și funcțională ar trebui să fie un „concert al națiunilor”. Din pricina acestei erori fatale – dorite intenționat de unii, preluate din naivitate și prostie de alții – mulți fac alergie la cuvintele „națiune”, „național”. „român” și chiar „istoria României” sau „istoria românilor”. Națiunile nu au făcut nimănui niciun rău, ci doar unii conducători nevrednici ai acestor națiuni. Dacă am ajuns unii dintre noi, românii, să urâm națiunea română, înseamnă că ne-am condamnat singuri la moarte. Tot s-a făcut pe lumea asta aici la Dunăre și la Carpați, și pe Olt și pe Nistru – inclusiv țara aceasta numită România – nu s-a făcut de către un individ sau altul, ci de acest excepțional subiect colectiv care este poporul român. Înaintașii nu ar fi putut să facă nimic, dacă nu ar fi avut valori, virtuți și încredere. Toate acestea trebuie prețuite și cunoscute, iar pentru aceasta revin la școală, la educație. Ca să nu rătăcim, avem obligația să ne educăm.

               - Mesajul din aula Academiei Române pentru popor ar fi…

               - Poporul ne dă nouă mesaje, nu noi poporului! Poporul are un simț al lui, care-l ajută să răzbească. Noi trebuie să ne împărtășim din acel „farmec sfânt” și să preluăm din zestrea poporului român ceea ce ne poate scoate la liman, ceea ce ne poate propăși, ceea ce ne poate înălța. Poporul nu poate rătăci calea decât dacă are lideri răi, nepotriviți, nevolnici. Dar, chiar și așa, poporul se trezește repede și îi repudiază pe intruși, pe aventurieri, pe veleitari. Noi toți, ca indivizi și instituții, ar trebui să fim mereu în serviciul poporului român, al națiunii române.

               - Mulțumim, vă dorim o primăvară plină de lumină și proiecte răsunătoare.

Menuț Maximinian