Gavril Scridon: Anecdoticul – versantul dulce al piscului academic

            Am fost studentul Profesorului Gavril Scridon. În anul al II-lea de facultate, 1976-1977. Poate e mult să spun ”studentul preferat”. Dar un flux constant de simpatie am simțit mereu din partea Profesorului. (Nu știu dacă și invers a fost valabil.) Totul (cum intuiam încă de pe atunci) – pe fondul unei solidarități regionale, a unor origini țărănești și apropiate spațial – pe Valea Someșului Mare – loc care, pentru el a funcționat întreaga viață ca o forță centripetă, aproape magică. Gesturi mici, întâmplări cotidiene, glume aruncate în trecere sau chiar o anume atitudine la examenul final, de an, mi-au confirmat constant acest sentiment.

            Odată, în amfiteatrul ”Eminescu” (era prin primăvara ’77), ieșind după prima oră de curs, s-a oprit în dreptul rândului la marginea căruia se nimerise să stau, m-a privit cu un zâmbet discret și m-a întrebat cu cel mai autentic și mai surprinzător spirit țărănesc, cu coloratură de Someș: ”Oare or fi pus ceapa în pământ oamenii de pe la noi?”. Cred că m-am cam bâlbâit cu răspunsul. Dar l-am căutat pe Profesor atunci când aveam nevoie de vreo îndrumare, chiar dacă doar tangențială cu școala și materia de curs, cum voi povesti deîndată.

            Deocamdată, rupând cronologia evenimentelor, să spun că, la examenul de an al cursului, nu-mi dăduse decât nouă pe lucrarea scrisă. Cu părere de rău, cum mi-a explicat ulterior, pentru că, neprezentându-mă la examenul parțial de la finele primului semestru (fusesem plecat în acea perioadă la Timișoara, la un festival de teatru studențesc), nu avusesem timpul suficient de tratare in extenso a ambelor subiecte, comparativ cu colegii care, dându-și examenul parțial, avuseseră de tratat un singur subiect. Dar ținea morțiș să mă prezint la proba orală (obligatorie doar pentru cei care luaseră mai puțin de opt la proba scrisă), ca să-mi poată rotunji în sus nota finală. M-a observat printre colegii care își așteptau intrarea la proba orală și m-a țintuit cu degetul: ”- Tu stai aici și intri după cutare coleg, să stăm de vorbă și la oral!” Dar, cu superbia și iresponsabilitatea tinereții, am fugit de la ușă după ce Profesorul intrase să examineze, mulțumindu-mă cu nota nouă.

Revin acum la o scenă din primăvara aceluiași an, 1977.

Mă pasiona, așadar, teatrul și poezia în varianta ei scenică. Recitam cu plăcere și oarecare succes pe scena Casei de Cultură a Studenților, mai ales în contextul Festivalului ”Primăvara studențească”, festival absorbit chiar în acel an, dacă bine îmi amintesc, de marele festival național (cam disprețuit după ’89) ”Cântarea României”. Mă gândisem la Scrisoarea III și, fiindcă Profesoorul tocmai ni-l prezenta pe Eminescu la curs, am vrut să-i cer părerea. Nu m-a încurajat spre Scrisoarea III (prea cunoscută), ci spre mai puțin cunoscuta Umbra lui Istrate Dabija-Voievod, în care înalta perspectivă solemn-istorică și eroică a lui Eminescu coboară, cu ironie romantică (witz), încă din prima strofă, dinspre imaginarul eminescian consacrat (”ziduri negre”, ”lună”, ”vechi icoane”), spre ”setea” de viață, de petrecere, dar mai ales ”de vin” a personajului liric rămas în umbra istoriei: ”Sub mine-aud un glas ce sună, / Un glas adânc (s.m., V.V.Filip) zicând: <<Mi-e sete!>>”. Și, cum personajul liric se explică, ulterior, poetului ca eu liric, nu e vorba de ”setea” de trecutul glorios al neamului, de ”sânge[le] negru și hain” al dușmanilor, ci ”de vin, copilul meu, de vin”. ”Vestitul domn Dabijă” nu va mai fi decât în aparență patriarhul glorioaselor vremi trecute (”umbră albă”, ”moșneag bătrân”, ”coroană”, ”sfântă salbă”), nici ”magul de pe munte”, mijlocitor între oameni și zei, ci va fi (răsturnându-se perspectiva) ”magul de sub munte”, am putea zice, care își extrage din propriul mormânt setea de viață, de petrecere și de vin, sete care-i supraviețuiește și-l transcende.

Am încercat să urmez sfatul Profesorului, dar nu mi-a plăcut varianta scenică, actoricească, pe care am reușit s-o dau witz-ului romantic eminescian. Am urcat pe scenă tot cu Scrisoarea III, căci eram prea tânăr, prea împătimit de stilul înalt și solemn-eroic.

Ulterior, citind cărțile lui Gavril Scridon, am observat că opțiunea lui nu fusese întâmplătoare; că, pe lângă dimensiunea academică, a informației ”serioase” și  temeinice (doar se formase în școlile Năsăudului, ”orașul academicienilor”!), ele, cărțile lui Gavril Scridon, mențin și cultivă o dimensiune de căldură umană, de zâmbet și destindere, un interes constant pentru biografia, chiar pentru anecdoticul vieții poeților și scriitorilor studiați (mai ales în cazul lui Coșbuc și Rebreanu, piscurile cu rădăcini locale ale literaturii naționale). Încât Profesorul și cercetătorul istoriei literare părea că-și dezvăluie o predispoziție de romancier, cu viziune hiperbolic-expresivă, precum cea a lui George Călinescu (care nu ezitase să și-o exprime direct, în creațiile de ficțiune).

De altfel, anecdoticul ca ”versant dulce” al piscului academic e o dimensiune comună lui Gavril Scridon cu marele său înaintaș, George Coșbuc, regional congener, căruia i-a dedicat cea mai mare parte a muncii sale de cercetare istorico-literară. Să nu uităm că poetul debutase și el sub semnul anecdoticului (cu Filosofii și plugarii, în ”Tribuna”, 1884), semn menținut apoi punctual în mai toate volumele publicate (vezi poezii precum Lordul John, Nușa etc., sau ciclul de 38 de Cântece, între care unul (XX) - foarte înrudit cu eminesciana Umbră a lui Istrate Dabija-Voievod: Zeii beu nectaruri, sunt nebuni că beu?

Gavril Scridon se oprește adesea asupra unor întâmplări cu haz pe care George Coșbuc le selectează din biografia proprie, în câteva proze (Cum învață omul carte, Limba nemțească, Neaga), pe care le rezumă în volumule biografice dedicate poetului, precum Pagini despre George Coșbuc – Contribuții la cunoașterea vieții și operei poetului (1957), George Coșbuc și pământul natal (1966), George Coșbuc în locurile anilor de ucenicie (1975).

Una din aceste povestiri ale lui G. Coșbuc (Heu, quale portentum!) este asociată de însuși autorul ei cu o anecdotă populară, Lupii țiganului (publicată în 1886), în care țiganul se sperie de vâjâitul pădurii, confundat cu urletul lupilor, și fuge cuprins de panică. Dar povestirea lui Coșbuc e generată de un autentic episod biografic, pe care Gavril Scridon îl rezumă nu doar în amintitele cărți biografice, ci și în academicul volum Ecouri literare uiversale în poezia lui George Coșbuc. Episodul se leagă de studiul în școala năsăudeană a unei ode de Horațiu, din care un anume vers  (Heu, quale portentum vidi! = ”Hei, ce monstru am văzut!”) stîrnește ilaritatea ”studenților”, fii de țărani (ciobani în vacanțe), ce nu-și pot reprezenta în termeni veridici teama exagerată și fuga comică a poetului latin la vederea unui lup. Ei vor transforma respectivul vers al odei, mai mult sau mai puțin adaptat situațiilor de viață, în prilej de nestăvilită, tinerească veselie. Care se va manifesta inclusiv (sau cu atât mai mult) la intrarea în clasă a unui profesor de greacă, ce se voia (și era) temut. Numai că ”un glas adânc” (ca cel al lui Dabija) și abia șoptit, din fundul clasei, va invoca din nou versul emblematic, adaptat pe loc – Heu, quale portentum intrat! – stârnind veselia incontrolabilă a elevilor.  Care veselie se va solda cu consemnarea lor câte opt ore timp de cinci duminici și cu notă minimă la purtare pe respectivul an școlar.

Episodul, spune Gavril Scridon, a fost confirmat de un fost coleg al lui George Coșbuc, anume Leon Scridon, din Feldru, intervievat în ”Gazeta Bistriței” din iunie, 1926.

În treacăt fie spus, m-am recunoscut în acest episod, pentru că am pățit ceva asemănător în anul V de liceu, cu o profesoară pestriță la mațe, căreia nu-i făcea față întregul consiliu profesoral, pentru că se nimerise a fi și soția directorului; profesoară care a întrebat din ușa autocarului pregătit pentru o excursie de studii, unde trebuiau luate și niscai notițe: ”- V-ați luat și hârtie?”/ ”Igienică?”, s-a auzit ”un glas adânc” din fundul autocarului, glas care a rămas nedescoperit. Cu cam aceleași consecințe, ca în cazul lui Coșbuc și a colegilor săi.

Un episod biografic din aproximativ aceeași perioadă școlară a poetului (clasa a VI-a) generează povestirea De ce te temi nu scapi, rezumată și ea cu vădită plăcere și talent de povestaș de către Gavril Scridon, în aceleași Ecouri literare uiversale în poezia lui George Coșbuc. Iată-i, pe scurt, conținutul, pe care îl redau cu aceeași plăcere frivolă (aparent), de care m-am contaminat abia cu înaintarea în vârstă, chiar dacă cuantumul de talent va vădi, de la Coșbuc, trecând prin Gavril Scridon, la autorul acestor rânduri de răsfăț narativ, un ușor sesizabil anticlimax:

Sever, fiu de avocat bogat, cu studii la Paris, nu e doar singurul, din cei vreo 12 colegi ai viitorului poet, care nu-i din regiune, nu-i de origine țărănească, ci și singurul care își pune duminica costum și mănuși și, vorbind despre tatăl său, îi spune papá. Când se dumiresc că respectiva vocabulă înseamnă tată pentru cei de neam ales, colegii - fii de țărani - îl pun pe Sever să zică Tatăl nostru sau Crezul înlocuind peste tot cuvântul Tată cu noul său corespondent lingvistic, papá. Și Papá i-a rămas lui Sever porecla. Care s-a mai complicat în timp, contaminată de numele gazdei poloneze la care fiul avocatului adăsta, la Năsăud, un anume Comalowski. Contaminarea dintre tată și gazdă a dat variantele Papaloschi, Popoloschi, Păpăluschi etc. Iar când, la examenul final de latină, oral, cu comisar maghiar și asistență simandicoasă din Năsăud, lui Sever îi revine traducerea unui text din Cicero care conținea celebra formulă deschizătoare a deciziilor Senatului, SQR (Senatus Populusque Romanus = Senatul și Poporul Roman), cel examinat se blochează o vreme în fața ei, obsedat de teama de a nu o rosti tocmai cum era el poreclit de colegi. Ceea ce, sub presiunea examinatorilor și a asistenței, evident, se și întâmplă, candidatul articulând un răspicat Senatus Păpăluschi Romanus, apoi părăsind sala în râsetele colegilor și în nedumerirea examinatorilor și a asistenței.

Gavril Scridon nu trece indiferent, fără a savura prin chiar actul rezumării, nici peste alte povestiri autobiografice coșbuciene cu iz anecdotic, precum Limba nemțească sau Pregătiri de bacalaureat. În prima, un hâtru fierar neamț, nou venit la Hordău, îl învață pe copilul Coșbuc, la cca șapte ani, nu formule de salut și curtenie, în limba germană, cum îi ceruse, ci dimpotrivă, înjurături și vorbe de ocară; pe care copilul le va folosi cu cele mai bune intenții față cu un croitor dintr-un sat vecin, tot neamț, venit în casa lor. Ceea ce va stârni un imens scandal între popa Sebastian (știutor și el de nemțește, de care Gică s-ar fi vrut lăudat) și fierarul neamț.

În cea de-a doua (Pregătiri de bacalaureat), poetul investigat de Gavril Scridon evocă un episod de la sfârșitul școlarității năsăudene, când, în contextul pregătirilor comune pentru bacalaureat, se conturează imaginea unui fel de Trăsnea, al lui Creangă, combinat cu Toma Necredinciosul, dar și cu Iosif visătorul, căci nu se lasă convins să învețe, adorme în timpul expunerilor preparative, dar visează tocmai ce-i va cădea a doua zi la istorie (Fuga lui Carol al II-lea al Svediei după lupta de la Poltava), spre stupoarea colegilor.

Perspectiva biografic-anecdotică, de caldă înțelegere umană, se prelungește în scrierile lui Gavril Scridon și asupra evocării vieții și personalității lui Liviu Rebreanu. Am în vedere volumașul Liviu Rebreanu între ”Oameni de pe Someș”, apărut un an mai tâziu (1976), tot prin intermediul Comitetului pentru Cultură și Educație Socialistă al județului Bistrița-Năsăud, ca și cel din care, în principal, am extras anterioarele evocări referitoare la George Coșbuc (George Coșbuc în locurile anilor de ucenicie, 1975). Dar o selecție prea minuțioasă nu și-ar mai avea locul și rostul. Mă limitez la citarea de către autor, cu vădită plăcere evocatoare, a unei scene din Jurnalul lui Liviu Rebreanu, scris în limba maghiară, scenă plină de pitoresc și haz, îndulcit cu melencolie retrospectivă, a unei duminici rurale din crâșma lui Tupcil (de fapt, evreul Gewürtz, de la Maieru, prototip al crâșmarului Avrum din Ion). Scena implică multă veselie și poftă de viață, dar și o bătaie generală spre sfârșit (p. 15-17 din volumul amintit). Este episodul biografic în care își are rădăcinile nu doar atmosfera din crâșma amintitului Avrum, cu bătaia dintre Ion și George, ci și  - cum ne avertizează Gavril Scridon - substanța schiței Idilă de la țară (publicată de Liviu Rebreanu în revista ”Cosânzeana” din 1912).

Pe aceeași linie, din nuvela Cuibul visurilor, G. Scridon selectează, desigur, pasajul în care L. Rebreanu vorbește despre ”strășnicia prefăcută” a tatălui său, învățătorul Vasile, care ”nu râdea cu copiii niciodată”, dar, ”când vorbea cu oamenii, spunea atâtea glume, de-ți venea să te tăvălești de râs” (p. 22).

Este un profil uman pe care îl putem proiecta ușor și asupra Profesorului Gavril Scridon. Care – se pare – s-a regăsit în astfel de scene, în astfel de ”personaje” ale biografiilor lui Coșbuc și Rebreanu. S-a regăsit între ”oamenii de pe Someș”, între oameni în general, pe care i-a iubit, cu care i-a plăcut să râdă. Cum, de altfel, mărturisesc toți cei care l-au cunoscut nu doar la înălțimea catedrei sau al scrisului său, ci și în viața de zi cu zi, cu deosebire în momentele de destindere și caldă comunicare umană.