Frizerul lui Eminescu a povestit despre moartea poetului

D-na Ana-Maria Partene, fiica regretatutlui Ioan Partene, originar din comuna Maieru, fost senator și prefect al județului Bistrița-Năsăud în perioada interbelică, ce a murit în pușcăriile comuniste, a donat de-a lungul timpului Muzeului „Cuibului visurilor” din Maieru multe obiecte și cărți ce au aparținut familiei. Ultima dată, a donat, printre altele, ediția a II-a a cărții „Dezvoltarea limbii literare române în prima jumătate a secolului al XIX-lea” de Petre V. Haneș (București, Editura Casei Școalelor, 1927) și „Istoria literaturii române” de Gheorghe Adamescu, ediția princeps (București, Editura Librăriei Leon Alcaly, 1920).
Răsfoind „Istoria…” lui Adamescu, am descoperit în interiorul ei multe tăieturi din diverse publicații care de care mai interesante făcute de profesorul Partene. Una mi-a atras atenția în mod deosebit, fiindcă poartă titlul „Cum a murit Eminescu - ultimele lui ceasuri, povestite de un martor ocular”; din păcate, nu este scris autorul și nici publicația în care a apărut, dar sunt convins că G. Călinescu l-a citit și a tras concluziile necesare scrierii masivului tom „Viața lui Mihai Eminescu” (1932). Pe verso-ul articolului cu pricina este prezentat „Universul Literar”, nr. 26, din 27 iunie 1926, deci articolul pe care îl reproducem mai jos a fost publicat în același an în „Universul”.

„Un modest cetățean, mic de stat și cu bărbița albă, a suit scările redacției noastre, voind să ne facă o comunicare. Din ziare, știa că se va face un serviciu divin de pomenire a lui Eminescu, și venea să ne spună și el ce știa, personal, despre pomenitul de azi.
Modestia acestui om dă o valoare specială datelor furnizate de el, date cari nu sunt în nici un caz lipsite de interes. D. Dumitru Cosmănescu, fost într’o vreme coafor al Regelui, având prăvălia sub vechiul Jokey-Club „îl servea” adeseori pe Eminescu, care venea acolo împreună cu alți prieteni.
-Era un om domol și foarte așezat. Vorbea totdeauna frumos, ori cu cine ar fi stat de vorbă, și avea mare plăcere „să-l servesc” eu. Cum intra, întreba: „Da’ unde e Dumitrache?”
Eu, ca unul care, slavă Domnului, la vârsta mea pot zice că sunt „specialist” și că am servit mii și mii de oameni, mi-aduc aminte și acum că avea un păr frumos negru, ondulat, dat peste cap. Mustața, mică, era tot neagră.
De ‘mbrăcat, nu l-am văzut niciodată rău îmbrăcat. Îi plăceau cravatele negre, făcute „fundă”.
Vorbea cu mine, vorbea cu lucrătorii, și mai adesea ședea de vorbă cu d. Ardeleanu, patronul meu de pe vremuri, povestind tot felul de lucruri, fiindcă Ardeleanu era om citit, și fusese la Paris, studiind să se facă avocat.
*
Când s’a întâmplat nenorocirea că s’a îmbolnăvit, Eminescu a fost dus la Șuțu, unde i s’a dat o cameră a lui, mai bună ca altora. Mă chema tot pe mine să-l servesc și acolo, și mă duceam bucuros. Uneori veneau să-l vadă prieteni, Grigore Manolescu , Hasnaș , și alții, cari-i ziceau lui Eminescu „maestre” și el râdea, bătându-i pe umăr.
Cât a stat la Șuțu, eu cel puțin nu l-am văzut altfel decât scriind. Scria toată ziua, coli peste coli, și era foarte liniștit.
Doar soarta a făcut însă ca într’o zi să-l văd murind, aș putea zice, pe brațele mele…
Venisem la Șuțu, cam pe la 3 după amiazi.
Pe la vreo 4, cum era cald în cameră, Eminescu zice uitându-se lung la mine: „Ia ascultă, Dumitrache, hai prin grădină să ne plimbăm și să te învăț să cânți Deșteaptă-te, Române!”
Eu care știam că nu e bine să-i fac împotrivă, am ieșit cu el în grădină, unde se vede că-l trăgea soarta. Și a început să cânte Deșteaptă-te, Române, și eu după el. Cânta frumos, avea voce.
Cum mergeam amândoi, unul lângă altul, vine odată pe la spate un alt bolnav d’acolo, unu furios, care a fost director sau profesor de liceu la Craiova și, pe la spate, îi dă lui Eminescu în cap cu o cărămidă pe care o avea în mână. Eminescu, lovit după ureche, a căzut jos cu osul capului sfărâmat și cu sângele șiruindu-i pe haine, spunându-mi: „Dumitrache, adu repede doctorul, că mă prăpădesc… Ăsta m-a omorât!”. L-am luat în brațe și l-am dus în odaia lui, unde l-am întins pe canapea. I-am potrivit capul pe pernă, și când am tras mâna, îmi era plină de sânge… Au venit doctorii, cu Șuțu, în cap și ne-au spus să tăcem, să nu s’auză vorbă afară, că nu e nimic. Dar după o jumătate de oră, bietul Eminescu murise!”.
*
Modestia și simplitatea povestitorului nu scad întru nimic caracterul dramatic al acestor ultime ceasuri ale nefericitului poet.
Faptele povestite aci sunt consemnate, de altfel, mai de mult, de acei cari, la vreme, au stabilit condițiile în cari Eminescu a fost ucis de un dement, datorită firește numai unei regretabile lipse de supraveghere din partea administrației ospiciului unde și criminalul și victima se găseau la un loc”.
Acest text a fost reluat (conform lui N. Georgescu) în „Cuvântul Ardealului” ( Cluj, 1 iulie 1926) și în „Primăvara” (Sânicolau Mare, 4 iulie 1926).
Se știe că teoriile conspirației au lansat multe variante legate de decesul lui Eminescu:
-intoxicarea cu mercur prin tratamentul aplicat de doctorul Alexandru Șuțu (teorie susținută de Theodor Codreanu);
-sifilis (G. Călinescu în 1932, lucru infirmat de dr. Tomescu);
-sindrom maniaco-depresiv (teorie susținută de mai mulți medici și exagerată de Scipione Bădescu, în acea vreme redactor la „Curierul român”, din Botoșani);
-infarct (teorie susținută de alți medici; precizăm că în halatul de spital al poetului s-au găsit manuscrisele cele două poezii „Viața” și „Stelele-n cer”, așadar, poetul era în deplinătatea facultăților mintale);
-sora poetului, Henrietta, susține varianta crimei, iar Călinescu înclină, într-un final, să-i dea dreptate.

Icu Crăciun