EDUCAŢIE ŞI BANI

Secolul XXI conceput de toată lumea ca fiind epoca cea mai avantajoasă de când e omul, se arată ca fiind vremea cea mai rea din toate timpurile, evoluţia economică mondială a ultimelor doi ani 2007 – 2008 confirmând acest lucru.

În plină criză economică globală politicienii din această ţară dau dovadă de o criminală iresponsabilitate prin măsurile populiste luate în acestă perioadă, cea mai tulbure din toamna anului 1929 când s-a declanşat Marea Criză economică din Americă cea avea să dureze zece ani. Printre alte măsuri, s-au majorat spectaculos toate categoriile de pensii – 20% primind în plus şi cei cu o pensie de 600 – 700 lei, aceştia fiind majoritatea, dar şi cei cu 7000 – 8000 lei pensii obţinute prin „legi speciale”.

S-au majorat şi salariile dascălilor cu 50%, scânteia care a aprins flacăra pretenţiilor celorlalte categorii de bugetari care doresc majorarea salariilor cu acelaşi procent sau chiar mai mare, singurii care nu-şi pot dori nimic în acest sens sunt cei din structura economică a IMM-urilor, unde salariul a îngheţat la cel minim pe economie, 600 de lei pentru cei necalificaţi şi 720 lei pentru muncitorii calificaţi şi care este legat strâns de productivitatea muncii, noţiune economică necunoscută de către bugetari.

Revenind la dascăli, categorie de bugetari care a beneficiat, teoretic, de respectiva majorare a salariilor cu 50%, cei mai mulţi fiind sceptici că vor beneficia de măsura legitimă luată de Parlamentul ţării pornit pe pomeni electorale, pentru a se vedea nivelul de „productivitate a muncii” în acest sector deosebit de important, să urmărim rezultatele Raportului anual privind sistemele comunitare de educaţie dat publicităţii de Comisia Europeană în iulie a.c. în care România este în coada listei la criteriul ştiinţă de carte.

Principalii indicatori pe baza cărora s-au tras concluziile sunt: absolvenţii de studii superioare, renunţarea timpurie la şcoală, nivelul de înţelegere şi interpretare a textelor citite, participarea adulţilor la activităţi de învăţare continuă, dar şi altele. De amintit că în anul 2000 la Lisabona Comisia Europeană şi-a propus ca direcţii principale în domeniul învăţământului o reducere cu 20% a analfabetismului, iar până în anul 2010, 90% din elevi să nu mai abandoneze şcoala de timpuriu (la 18 – 24 ani) şi 85% din tineri să fie absolvenţi de liceu. La opt ani de la încheierea

Tratatului, România este una din ţările membre corigente la educaţie, cu bile negre de rigoare.

Unul din doi elevi români cu vârsta de 15 ani are dificultăţi de citire şi înţelegere a unui text, 53% din adolescenţi sunt analfabeţi funcţionali (termenul se referă nu la inabilitatea de a citi ci la inabilitatea de a înţelege ceea ce citeşte) procent de peste două ori mai mare decât madia UE (24%), urmată de Bulgaria cu 51%, rezultate mai bune având Cehia -24%, Ungaria -30%, Polonia – 16%.

Unul din cinci tineri români au doar opt clase, iar 19% din elevi părăsesc şcoala de timpuriu, în anul 2006 şase milioane de tineri europeni au părăsit de timpuriu şcoala, iar în România rata abandonului şcolar s-a triplat faţă de anul 2000, peste 70 de mii de copii fiind nevoiţi să muncescă în loc să înveţe, potrivit unui studiu realizat de organizaţia neguvernamentală Salvaţi Copiii. Un procent din români învaţă pe tot parcursul vieţii, doar 11% din români cu vârsta de 25 – 64 de ani se pot mândri cu o diplomă universitară, adică jumătate din media UE, 22% având Bulgaria, 33% Estonia şi chiar Croaţia, viitoare ţară membră a UE având 16,3%. Doar 1,3% din românii de vârstă activă nu s-au mărginit la obţinerea unei diplome, urmând diverse stagii de calificare, perfecţionare, doar Bulgaria având aceeaşi situaţie din UE.

Privind numai aceste cifre seci, care în loc să-i cutremure pe guvernanţi, care sunt principalii vinovaţi pentru această situaţie ruşinoasă, aceştia manifestă o atitudine laşă:”europenii ne persecută”. Nici măcar evaluările naţionale nu sunt luate în seamă de către aceşti guvernanţi, care confirmă datele de mai sus. Potrivit Programului Internaţional OECD de Evaluare a Elevilor, ţara noastră ocupă poziţia 34 din cele 42 de ţări participante, iar aprecierea SAR (Societatea Academică Română) este conformă acestor realităţi: învăţământul românesc este o fabrică autohtonă de mediocritate.

Dacă guvernanţii s-ar preocupa serios de modernizarea continuă a infrastructurii şcolare, de educaţia tineretului acestei ţări, de cei care o concretizează – dascălii, de îmbunătăţirea calităţii învăţământului măcar cu 25% după aplicarea concretă a legii de majorare a salariilor dascălilor, ar fi un lucru minunat, iar dascăliii ar trebui să inoculeze în conştiinţa elevilor acel proverb latin „Non Scholae sed vita dicimus” – Nu învâţăm pentru şcoală ci pentru viaţă – la baza educaţiei trebuind să stea valorile morale ale societăţii, chintesenţă a acestui întreg proces dificil, care poate duce la progresul întregii societăţi.