Aron Cotruș. Acasă între ai săi

            Nu demult au avut loc la Cergău colocviile anuale de literatură Aron Cotruș. Ca de fiecare dată, chipul marelui poet „desțărat”, după cum e cunoscut în literatura noastră, este adus în atenția celor prezenți, și nu numai, momente ale vieții și aspecte ale operei, multe dintre ele inedite, fiind supuse atenției auditorului de către cercetători și oameni avizați ai fenomenului literar. Așa a reușit s-o facă și acum, ca de fiecare dată, prin rostirea sa pertinentă, în paralela admirabil realizată, Aron Cotruș și Ștefan Baciu, doi poeți ai exilului, prof. univ. dr. Ion Buzași și economistul Dumitru Borțan, cu informațiile și datele noi și interesante privitoare la viața poetului.

            Intenția acestor rânduri nu se vrea însă a fi o cronică a evenimentului. Aș relata în rândurile ce urmează, ceea ce am făcut și în cadrul colocviilor, un moment mai puțin cunoscut din viața poetului. Cel puțin de către mare parte a cititorilor. Cu precizarea că relatarea mea are ca sursă a informației un om, ca rudenie, apropiat poetului. Este vorba de inginerul Petru Sechel, originar din Cergăul Mic, un nepot de văr al poetului. Și asta pornind de la faptul că bunicul inginerului fusese frate cu mama lui Cotruș, Ana Isailă.

            În vremea când  lucra la Varșovia ca atașat de presă, într-una din reîntoarcerile în țară, Aron Cotruș găsi cu cale să se arunce și până acasă, la Lupu. Nu se putea ca el, om al pământului și al gliei străbune, să nu și-i vadă pe ai săi de acasă. Pe ai lui, dar și locurile copilăriei. Plecările marcându-l de fiecare dată: O plecările, plecările, plecările/ din toate porturile şi din toate gările,/ pe toate mările, spre toate depărtările,/spre toate ţintele şi aşteptările,/ spre marginile lumilor şi ale gândului spre marginile sufletului meu – flămândului... (O, plecările, plecările...) 

         Era acum om mare, recunoscut ca diplomat și poet, pătruns de spiritul ardeleanului revoltat și revendicativ în opoziție cu poezia pătimirii noastre a lui Octavian Goga.

            Venise, așadar, la Lupu. La unchiul Isailă. Om de vază în sat, unchiul fusese multă vreme primar, vreo 12 ani, în casa sa poposind nu de puține ori oameni importanți,  oameni de vază ai vremii. Tocmai de aceea pivnița sa era dotată cu de toate. Prima, de bună seamă, vinul. Vin bun de Târnave. Și nu doar un soi, ci totdeauna de la două, trei soiuri în sus. Așa cum îi șede bine unui gospodar.

            Era o duminică frumoasă de vară – îmi relata inginerul Petru Sechel, bun evocator al locurilor și oamenilor din vremea copilăriei și de mai apoi, petrecută la Cergău Mic, el făcând asta cu mult suflet și în cartea De la Cergău Mic la Blaj și mai departe…, apărută cu mai mulți ani în urmă. Trecurăm dealul, de la Cergău Mic – unde mama fusese măritată, la Lupu, la neamuri. Bunicul ne primi ca totdeauna cu inima deschisă. Dacă făcea asta cu toți ceilalți oaspeți, mama și nepotul se puteau bucura de un altfel de tratament? Surpriză însă! Un oaspete de seamă la casa lor. Poetul Aron Cotruș, unchiul bun al mamei.         Întâlnire emoționantă după ani! Un bărbat voinic, bine clădit, îmbrăcat elegant, așa cum se cuvine unuia de rangul său. Și cum îi plăcea să se poarte totdeauna. Avea în lavița bunicului multe cămăși. Cămăși scumpe de mătase, puse la păstrat întinse și nu împăturite, „să nu se taie la îndoitură”, după cum zicea el.

            Se grăbeau. Erau pregătiți de biserică și n-ar fi vrut să-ntârzie prea mult.

            După slujbă revin în casa bunicului. Dar nu veniseră cu mâna goală. Aduseseră cu ei și pe  Leonuț, cantorul bisericii, un cântăreț desăvârșit, cu o voce dumnezeiască și o desagă de cântece în repertoriu. De menționat că la vremea ceea doar așa oameni susțineau viața cultural-artistică a satului. De aceea ei constituiau o adevărată comoară. Care merita și trebuia prețuită. Venise și popa, și fratele poetului Romul, dascăl în sat, cu studii în drept, dar care locuia în niște condiții mai mult decât precare. Mde, firi și firi!

            Petrecuseră de mama focului. Ca la o reîntâlnire după ani… Leonuț își deșertă și de astă dată toată priceperea meșteșugului său. De neîntrecut! Stimulat și de vinul moșului, dar și de prezența unui așa om.

            Eu cu mama și cu alte neamuri nu ne-am amestecat în petrecerea cea mare. Stăteam în tindă de unde urmăream ce se petrece în casa dinainte. Era prea mare omul ca să i te așezi deodată alături. Bunul simț ardelenesc funcționa pe atunci după cuviință! Vinul curgea, bucatele asemenea și voia bună sporea.

            Ne pregăteam de plecare. Să ne întoarcem acasă. Bunicul, văzând că se precipită lucrurile în tindă, luă pe nepot, adică pe Aron, și veniseră la noi. „Ea e Ană, fata noastră măritată la Cergău Mic, iar el e băiatul ei și nepotul nostru!”, făcu moșu prezentările. Mă prinsese de obraz și mă mângâie blând: „Dacă vei învăța bine când vei merge la școală și tu o să porți cămăși de astea!” mi se adresă pe-un ton cald și plăcut. Pesemne băgă de seamă că-i admiram frumusețea îmbrăcămintei și mai cu seamă a cămășii sale. Și a celorlalte din laviță, pe care le știam de mai-nainte. Laolaltă cu cărțile și caietele sale din cealaltă despărțitura a laviței. Mă simții și mai mic și mai neajutorat în fața omului din fața mea.                                                                                                    Cu adevărat un om mare!

                                                                 Ioan Popa