Anul 2014 – Anul Calului

Potrivit zodiacului chinezesc, anul 2014 este Anul Calului. Acest animal care reprezintă instinctul stăpânit, strunit, sublimat, este considerat ca fiind cea mai nobilă cucerire a omului, el nefiind unul ca toate celelalte. Este vehicul, este corabie şi destinul lui este inseparabil de cel al omului. Între om şi cal intervine dialectica specifică – sursă de împăcare sau de conflicte a psihicului şi a mentalului. Sub soarele amiezii purtat de năvalnica-i goană, calul galopează orbeşte, iar călăreţul, cu ochi mari deschişi, îşi alungă spaimele şi îl îndreaptă spre ţinta pe care şi-a propus-o, dar noaptea, când, la rându-i călăreţul este orb, calul poate deveni călăuză clarvăzătoare, el fiind cel care conduce, putând singur trece nepedepsit pragul misterului inaccesibil raţiunii. Dacă s-ar isca vreun conflict între ei, cursa ar duce la nebunie şi moarte, o armonie ducând la triumf; un joc subtil cu nenumărate posibilităţi evocate în tradiţii, mituri, poeme şi poveşti.
Prin metamorfozele lui simbolice, calul devine şi o divinitate agrară. Atât în obiceiul roman, cât şi în cel african, calul reprezintă spiritul grâului, puterea lui dătătoare de rod fiind localizată în coada lui. Prin iuţeala fugii, care îl asociază timpului şi continuităţii, calul, care pe de altă parte străbate nevătămat ţinutul morţii şi al frigului, adică iarna, calul purtător al spiritului grâului, din toamnă până în primăvară, umple fisura creată de iarnă şi asigură indispensabila înnoire. Astfel, în Franţa şi Germania, se obişnuia ca în perioada secerişului, cel mai tânăr cal din sat să fie sărbătorit şi să se bucure de o atenţie deosebită, căci prin el urma să se asigure nouă germinaţie până la următoarele semănături, ca simbol al spiritului grâului. La chinezi, calul era privit, din negura timpului şi până azi, ca fiind „mânzul ce se avântă şi calcă în picioare popoarele lumii”. De aceea este posibil ca în zodiacul chinezesc „Anul Calului” să fie considerat ca fiind unul nefast din toate punctele de vedere.
Poetul român Mihai Beniuc, chiar biciuieşte „Calul Troian” în sonetul cu acelaşi nume, folosind o comparaţie, pentru timpul ce se strecoară în trupul nostru, îmbătrânindu-l: „Am introdus eu singur în cetate,/ Cu oastea- moartă-n el Calul Troian?/ Aşa o fi. Dar timpule, tu-frate/ Să ştii că fără milă ne vom bate./ Voi bate-n bătrâneţea-mi ca-n duşman!” Diferenţa este aceea că în filosofia acestui poem, omul nu se bate cu nobilul animal ci cu timpul, care nu poate fi strunit.