Alexandru Jurcan: Călătoriile estivale

Da, obișnuiesc să plec în concediu, adică să schimb mediul, fețele cunoscute, terasele frecventate. Poți merge chiar într-un sat vecin și totul pare nou, fără țepii obișnuinței, fără rugina rutinei. Normal că rămân același, în alte coordonate, dar confruntarea cu noul mi-e benefică. O mică evadare de la cotidianul plafonat, să mă bucur de revenire. E o rupere de ritm, de inerție, de repetabilitate, o resetare cu efect opiaceu,după care îmi șoptesc „pe mine mie redă-mă”.
Mi s-a făcut dor de București. Acolo e o parte din tinerețea mea, cu marile spectacole de teatru. Am fost puțin revoltat că în filmul lui Jude - Babardeală cu bucluc – vedem un București invadat de reclame, de străzi delabrate, de graffiti. M-am dus întâi în Centrul vechi, unde animația nu mai ținea cont de reguli. Strada cinematografelor…care mă fascina, a păstrat doar firmele: sălile sunt închise. Ajung în Cișmigiu și mă îngrozesc: mizerie multă, secetă, bănci răsturnate, porumbei însetați. Privind Casa Poporului nu mă pot abține să intuiesc acolo moartea atâtor oameni, în timpul construcției megalomanice. S-au ras 17 biserici și trei cartiere. Zilnic munceau 20000 de muncitori în trei schimburi. Regizorul Sebastian Mihăilescu a readus în memorie figura dictatorului în filmul Pentru mine tu ești Ceaușescu . Totuși, trebuie văzut și revăzut filmul Arest de Andrei Cohn, o adevărată sinteză înfricoșătoare a acelei epoci sinistre, doar prin două personaje. Un adevărat tur de forță ingenios.
Revizitând și alte orașe (Oradea, de exemplu), regăsesc mereu clădiri acoperite spre reconstrucție, schele și praf (însă centrul e refăcut cu gust). Discrepanțe, contrarii, deoarece în părțile opuse vezi progresul, clădiri renovate, lux. Poate că e greu cu finanțele, ce să zic… La Oradea gara are o față nouă, modernă. Există ceva înduioșător de stabil pe o stradă din apropierea gării: chioșcul cu plăcinte cu cartofi. De treizeci de ani doamna care le pregătește e mereu acolo. Vârsta i s-a întipărit perfid pe chip, dar mâinile i-au rămas la fel de pricepute. La Costinești plaja e ticsită. Comerț, comerț, fără vreun gând de civilizație. Gunoaie, scări șubrede, garduri improvizate. Totul alături de vile somptuoase. O lume grăbită să se relaxeze cu orice preț. O călugăriță timidă aștepta donații. Un om ciung se târa anemic de-a lungul stațiunii. Nebăgați în seamă. Un amănunt: o singură persoană citea pe plaja inundată de sute de oameni. La gara din Costinești nu există WC, nici la gara din Predeal (e ascunsă și închisă). Una caldă, una rece. De la Predeal spre Cluj, în tren s-a dat căldură, s-a defectat sistemul, oamenii erau lac de apă, stresați, agitați. Fiecare se consolează rapid cu „suntem în România”. Clujul după Antold înseamnă critică, dar și laude: banii adunați spre reconstrucții. Au intrat alte străzi în vizorul refacerii. Ce mă intrigă: un trotuar recent refăcut are deja bucăți desprinse. De ce sunt cârcotaș? Apa mării e cea mai tolerantă, spală toate trupurile, egal, fără vreo diferență.
La început de septembrie am vizitat comuna Maieru din județul Bistrița-Năsăud. Incredibil! Omul sfințește locul, într-adevăr. Peisajul grandios, vegheat de spiritul lui Liviu Rebreanu, străjuiește o localitate exemplară. Curățenie, străzi îngrijite, aleea cu statui, muzeul incredibil „Cuibul visurilor”, apoi celebra „apă cu aur”, chiar și primitorul restaurant Don Pepe, munții Rodnei… O adevărată Elveție, a noastră. Mi-am încheiat, deci, călătoria cu cireașa de pe tort, cu finis coronat opus.