Adrian Onofreiu: Moștenirea literară: Note interpretative/Note de lectură

         După considerațiile introductive, prin care constată că „în biblioteca fiecărui scriitor se acumulează numeroase valori literare (cărți cu autograf, scrisori, fotografii, ediții și publicații rare, casete audio și video, tablouri, gravuri, etc.)”  inițiatorul anchetei continuă prin interogații referitoare la: Cum sunt valorificate aceste valori literare? Ce ar trebui să facă scriitorii, dacă urmașii lor nu sunt interesați de așa ceva? Multe arhive personale sunt vândute la anticariate, alții le donează unor biblioteci sau instituții (Biblioteca Județeană „George Coșbuc” din Bistrița este o instituție model în acest sens, care adăpostește deja zeci de arhive sau părți din acestea s. n.)  ale unor scriitori de prim rang – Nicolae Manolescu, Ana Blandiana, Andrei Marga, Mihai Zamfir, ș. a.).

Și acesta continuă prin definirea demersului propriu: „în ancheta literară de față, scriitorii sunt invitați să răspundă la două întrebări: 1. Cum credeți că ar trebui valorificată moștenirea literară a unui scriitor? 2. Cum vă valorificați propria arhivă literară?”[1]

Sunt suficiente aceste constatări pentru o „poziționare” analitică?  Asumându-ne răspunsul – în ideea unei receptări, fie ea chiar și critică – vom încerca să dezvoltăm unele considerații referitoare la ...subiect.

Începem demersul prin stabilirea paradigmelor epistemiologice: ce, cum și cât e corect în conținutul interogațiilor și, mai ales, în același registru, aria interpretativă a răspunsurilor.

Dacă la prima întrebare răspunsurile au fost oarecum cele așteptate, incluzând în principal definirea prin  opera publicată (antum sau, în unele cazuri, postum), mult mai complexe și întortocheate sunt cele dedicate celei de a doua întrebări.

Aici, pe tărâmul variabil și mișcător a ceea ce reprezintă definirea arhivei literare, părerile sunt diverse și variate. Au fost determinate acestea, esențial, de diferența specifică dintre condiția autorului de literatură și cea cazonă, restrictivă a definițiilor instituționale.

Dacă în primul caz autorii de literatură nu sunt cuprinși/circumscriși neapărat în „înscrierea” în dogme și definiții care să le controleze activitatea, fiind mai degrabă caracterizați de ideea fundamentală de libertate, situația apare modificată atunci când analizăm normele încadrabile actului creator.

Desigur, instituțional, definirea unei arhive – fără deosebire de cel care a creat-o, persoană juridică sau fizică – este reglementată în norme/acte cu putere executivă. Cea mai recentă este Legea 16/1996, republicată, în care la art. 1 sunt definite izvoarele istorice=„documentele create de-a lungul timpului de către organele de stat, organizațiile publice sau private economice, sociale, culturale, militare si religioase, de către persoane fizice autorizate, profesioniști care își desfășoară activitatea in baza unei legi speciale si persoane fizice”, încadrate în Fondul Arhivistic Național, iar la art. 2 sunt enumerate cele considerate astfel=„acte oficiale si particulare, diplomatice si consulare, memorii, manuscrise, proclamații, chemări, afișe, planuri, schițe, hărți, pelicule cinematografice si alte asemenea mărturii, matrice sigilare, precum si înregistrări foto, video, audio si informatice, cu valoare istorica, realizate în țara sau de către creatori români în străinătate”[2].

Sunt încadrabile acestor definiții rezultatele creației literare? La o primă analiză, s-ar părea că foarte puține, îndeosebi cele realizate de persoane fizice, cuprinzând manuscrise, înregistrări foto, video, audio și informatice.

Extinzând însă analiza, constatăm că prin arhivă, într-un sens mai larg, se înțelege „ansamblul de documente constituite organic (elaborate sau primite) referitoare la istoria unui popor, la activitatea unei organizații, la persoane particulare și juridice, destinate, prin natura lor, a fi conservate”[3]. Iar în cadrul multiplelor categorii întâlnim și pe cea a arhivelor de literatură și artă, definite ca „arhive din categoria arhivelor culturale, care cuprind documente provenite de la creatorii de literatură și artă, fie persoane fizice, fie instituții cu caracter cultural, literar și artistic”, constituite din „manuscrise (corespondență, monografii, jurnale, articole, însemnări), desene, stampe, gravuri, reproduceri de pe opere de artă”[4].

Revenind la răspunsurile celor chestionați, constatăm o varietate de atitudini comportamentale. Majoritatea consideră arhiva literară doar rezultatul a ceea ce au reușit să publice, fie în creații de sine stătătoare sub forma volumelor/cărților de autor, fie risipite în articole, studii, recenzii și alte forme atitudinale. La acestea se adaugă cele primite de la confrați din domeniu.

Nu surprinde deci încadrarea în termenul de arhivă literară, în principal, a cărților și articolelor. Desigur, primele sunt cu atât mai valoroase, atunci când sunt validate prin premiile obținute – în cazul propriilor creații – sau a dedicațiilor unor personalități, în cazul celor primite.

Și unele și altele se constituite în moșteniri de valoare care, fie au fost/sunt donate unor biblioteci, muzee, fie sunt însoțite de gândul păstrării și prețuirii din partea urmașilor, în special a celor din familie. Și într-un caz și în altul, motivația demersurilor este cea general valabilă azi, definită atât prin lipsa spațiului pentru depozitare cât și a lipsei de interes pentru citit din partea publicului, cu deosebire a celui tânăr, „furat” de mijloacele moderne de comunicare și stocare a informațiilor, inclusiv în domeniul creației literare.

Constatările acestea nu rezolvă în mod satisfăcător esența  atitudinală a  respondenților. Majoritatea lor „uită” că la început a fost...cuvântul. Îndeosebi scris, s-a întrupat în numeroase expresii fizice: schițe, planuri ale proiectelor, manuscrisele acestora, corecturile nenumărate, până la eliberatorul „bun de tipar”, când autorul își încheia „lucrarea asupra propriei creații și aștepta validarea, în primul rând fizică/tipărită și apoi, aprecierea consumatorilor/cititorilor de literatură.

La acestea se adaugă, în foarte multe cazuri, o bogată corespondență cu personaje din lumea literară și nu numai, definită în principal de schimburi de idei dar și alte varii aspecte, extrem de interesante – de multe ori - pentru istoria culturală. Jurnalele, „ținute” dintr-un imbold lăuntric, specific actului de creație, sunt  o altă componentă importantă a ceea...ce rămâne.

În plus, putem menționa„ „piese” valoroase, alcătuite din diplome, premii, acte care definesc un anumit statut cultural (legitimații de acces în instituții publice de cultură, de membrii a unor asociații/societăți), documente oficiale de recunoaștere a valorii creației (emanate de la instituții abilitate ale statului sau particulare).

Toate acestea, a căror definiție și conținut l-am schițat lapidar -ele fiind mult mai variate și exponențial multiplicate – pot și trebui să alcătuiască ceea ce definim ca arhivă literară. În această direcție, sunt demne de reținut definițiile celor chestionați, prin titlurile răspunsurilor, care cuprind o gamă variată atitudinal: pesimism: Greu de plasat (Ștefan Borbély); speranță: Arta poate să biruie urâciunea, încredințată fiind autoarea că „va veni acel moment, oricât de târziu, când vom avea și agenți, și arhive pentru scriitori și opere reprezentative” (Nicoleta Milea); : aplecarea spre bibliofilie: Pasiunea cărților, a edițiilor rare (Ion Buzași); interogația referitoare la destinația bibliotecilor: Sunt o bibliotecă bogată, cine mă cumpără? (Olimpiu Nușfelean); scepticismul referitor la viitor: Un depozit național al moștenirii literare: Povești (Liviu Ioan Stoiciu); valorizarea cărților cu autograf: Scriitor de „rang” (Theodor Damian); preocuparea pentru ce va reține posteritatea: Ce rămâne din ce trece (Vasile V. Filip); Prezent pentru posteritate (Cornel Cotuțiu); ideea valorificării creației: Arhiva literară (Mihaela Aionesei).

La fel de interesantă este și grija manifestă a tuturor celor enumerați pentru ce se va întâmpla cu ...arhiva lor literară. Aici opiniile variază de la cele dominate de scepticism până la conștientizarea necesității ca piesele componente să fie donate unor instituții, fie ele specializate (biblioteci, muzee, arhive), fie unora religioase. În acest fel ar fi salvate de la dispariția fizică și ar „salva”, la rândul lor, posteritatea creatorilor.

Sunt câteva din considerațiile referitoare la subiectul arhivelor literare, dezbătut de repondenții menționați. Ele sunt făcute de unul care a trăit, prin propria experiență profesională, bucuria de a salva asemenea arhive de la urmași care nu știau ce să facă cu ele sau de la intermediari binevoitori. Iar, în procesul de ordonare și prelucrare a descoperit lucruri noi, mai puțin cunoscute, care conturau o altă....dimensiune a personalităților care le-au creat.

Poate, de aceea, reluăm la final câteva considerații referitoare la arhive, ca instituție păstrătoare a trecutului, fie el cuprins chiar și în cadrul...arhivelor literare. Fără a fi considerată o pledoarie pro domo.

Deci, arhivele și-au îndeplinit funcția de păstrare a trecutului, prin preluarea documentelor create de instituții/organizații demult dispărute în procesul - parcă  fără sfârșit - de tranziție la o lume nouă, fără a aplica – în acest caz, cu rezultate distructive definitive – diverse etichete ale societății actuale, referitor la trecutul mai mult sau mai puțin îndepărtat.

Privind în viitor, rosturile instituției pot fi definite de câteva coordonate importante.

            În principal, ea trebuie să-și exercite în continuare funcția de a prelua și păstra informația conținută în documentele create, care fac parte din fondul arhivistic național. Aici, prin promovarea unei imagini reale, a parteneriatului și a deschiderii către societate, putem determina conștientizarea rolului și locului instituției, în așa fel încât răspunsul să se concretizeze în identificarea ei ca sigură, serioasă și responsabilă în păstrarea documentelor. Și poate, atunci   s-ar produce miracolul respectării prevederilor legale, prin depunerea documentelor la arhive în mod voluntar - și nu prim mijloace coercitive greu de aplicat - conștientizând unicitatea instituției. Evident, personalul din acest domeniu ar putea să fie pregătit și constituit într-un compartiment distinct.

            Fixarea rolului și cadrului general al arhivelor, în contextul existenței patrimoniului cultural național, ar trebui să determine încadrarea asumată în acest concept. Să nu ne fie frică de faptul că suntem o parte a acestui patrimoniu, acceptând aceasta, alături de alte instituții, muzee, biblioteci, care, toate, sunt depozitarele lui.

Să nu uităm că rostul principal al instituției este acela de a depozita informația despre trecut. Ea trebuie apoi cunoscută, documentele prelucrate și redate celor interesați. Numai așa, aceștia vor învăța cât de importante sunt documentele, își vor corecta multe din cunoștințele sumare sau trunchiate despre trecut și vor conștientiza că, de fapt, instituția arhivelor este partenera lor, le păstrează și dezvăluie trecutul.

Numai așa vom putea să ne redefinim instituțional și să esențializăm, parafrazând cronicarul, că „nu este cu mai de folos zăbavă, decât …..” cititul  documentelor! Inclusiv, din ....arhivele literare[5].