Ioan-Aurel Pop: Ce bucurie !

Pentru orice scriitor, momentul când şi-a văzut pentru prima oară numele tipărit într-o publicaţie este unul de neuitat.

 Ce amintiri aveţi despre momentul când v-aţi văzut, pentru prima oară, numele tipărit într-o publicaţie?

 Anchetă realizată de Ilie Rad

Deși a fost demult, au rămas vii acele amintiri despre prima publicație. Era în 1976, periodicul era „Anuarul Institutului de Istorie și Arheologie din Cluj-Napoca”, iar textul meu era o mică recenzie dedicată unui volum despre românii din epoca lui Mihai Viteazul, scris de un reputat istoric. Cartea era o sinteză, apărută în 1975, în limba franceză, la Editura Academiei, dacă nu mă înșel, iar recenzia mea s-ar fi cuvenit să fie, de fapt, o prezentare de complezență, cum se făceau multe pe atunci. Citind cu creionul în mână cartea, rând cu rând, am dat peste câteva inadvertențe și chiar mici erori, dar nu le-am enumerat ca la școală, deși așa învățasem. Veneam de la Liceul teoretic nr. 1 (Colegiul Național „Andrei Șaguna”) din Brașov, unde vreo doi dintre dascăli ne arătaseră cum să fim critici acolo unde este cazul, să semnalăm greșelile din cărți, să nu scriem doar ca să lăudăm. La Cluj, la Universitate, unde începusem anul I în 1975, profesorii erau la fel, severi, critici, deși omenoși. Eu începusem să mă formez pe lângă regretatul profesor Pompiliu Teodor care mă instruise despre rostul recenziei. Tot el mă dusese la David Prodan, o legendă vie a lumii academice, retras din viața activă, dar cu ușa deschisă, selectiv, pentru tineri dornici să învețe. Acest din urmă istoric (avea pe atunci 73 de ani) m-a oblăduit până la moartea sa, în 1992, învățându-mă metodic „meseria de istoric”, inclusiv taina publicării lucrărilor de istorie. Unul dintre elevii preferați (dacă nu chiar cel mai iubit) ai lui David Prodan era Aurel Răduțiu, afirmat deja ca istoric al vieții sociale, medievist de marcă, membru al colectivului pentru documentele latine medievale ale Transilvaniei, redactor șef al sus-zisului Anuar. Știam despre „domnul Răduțiu” că era și filolog (absolvise „Istorie și Română”, cum se șoptea pe la colțuri.

Scrisesem recenzia și eram foarte mândru că, pe lângă mici observații neglijabile, descoperisem o eroare de fond: autorul, trecând datele principale deopotrivă în calendarul iulian (valabil în Țara Românească) și în cel gregorian (valabil în Transilvania) – în genul „bătălia de la Călugăreni a avut loc în 13/23 august 1595 – îi scurtase viața eroului său, Mihai Viteazul, cu zece zile. Concret, în loc să spună că Mihai fusese asasinat pe „Câmpul Tordei” la 9/19 august 1601, a scris că actul fatal voievodului s-a petrecut în 24 iulie/9 august 1601. Mi s-a părut atunci o descoperire esențială, pe când azi, gândind la acea întâmplare, „zâmbesc a râde”. M-am dus emoționat cu textul la „domnul Răduțiu, la Institut, pe Napoca 11”, curios să văd dacă recenzia mea este demnă o publicație așa de prestigioasă cum era periodicul pomenit. M-a chemat în ziua următoare, mi-a spus că erau corecte criticile mele istorice, dar că textul trebuia „revăzut atent”. Când m-am uitat pe foile cu pricina, bătute de cineva pentru mine la mașină, am văzut vreo câteva semne făcute cu roșu pe margine și m-am speriat. Erau și două virgule de prisos, lipsea un punct la final de frază, dar grav era cuvântul „benific”, în loc de „benefic”. Explicațiile nu mai aveau rost. Am îngânat ceva, m-am conformat, am refăcut textul și, după câteva luni, l-am văzut tipărit. Ce bucurie! Emoția mi-a mai trecut când am aflat că profesorul Francisc Pall îi respinsese unui brav cercetător de la Institut un referat de doctorat doar fiindcă nu pusese punct după fiecare notă de subsol. De-atunci mi-am verificat mereu, cu sfințenie, textele date la publicat, dar tot s-au strecurat erori, fiindcă orice lucru omenesc este supus greșelii.