Adrian Lesenciuc: Pe astrul meu

Pentru orice scriitor, momentul când şi-a văzut pentru prima oară numele tipărit într-o publicaţie este unul de neuitat.

 Ce amintiri aveţi despre momentul când v-aţi văzut, pentru prima oară, numele tipărit într-o publicaţie?

 Anchetă realizată de Ilie Rad

Am debutat în 1997 în Astra, cu poezie. Am primit cu foarte mult firesc acest debut până să văd textele mele tipărite în revistă. Aveam la momentul acela deja un volum pregătit de tipar – Antifilosofia, care urma să apară un an mai târziu la Cluj – și aveam o foarte mare siguranță în ceea ce făceam. Debutul în Astra nu a fost rodul întâmplării, ci al premeditării. Eram student în ultimul an la Brașov, frecventam cenaclul pe care îl coordona profesoara mea de filosofie, Diana Ilișoi, căreia i-am propus să îl invităm la una dintre ședințele noastre pe filosoful A.I. Brumaru despre care știam că locuiește în Brașov. Descoperisem într-o librărie din Câmpulung-Moldovenesc cartea lui, Ființă și loc, apărută la Dacia în 1990, și mă îndrăgostisem de felul în care textul venea în prelungirea filosofiei lui Noica, de care mă apropiasem suficient de mult grație dirigintelui meu din liceu, profesorul Laurențiu Mureșan. Eram, așadar, un cititor pasionat de filosofie, care încerca – azi, la distanța de 25 de ani de la acele vremuri, pot vedea limpede îndrăzneala de atunci, soră cu nesăbuința – să scrie o poezie pe care să o dezbrace de filosofie și să o redea lumii în haina unui lirism originar. În locul liber lăsat în poezia fără rătăricirile raționalității filosofice se găseau pe atunci liniile de forță ale unei alte forme de cunoaștere, care, deși îmbrăcau forma operațiilor cognitive sistematizate în teorii, erau, de fapt, rudimentele unui păgânism, cosmicism și localism care după Noica ar caracteriza filosofia românească, și care se arătau ca ieșire din filosofie prin puterea modelatoare a locului (și printr-o formă filosofică, evident) în studiul lui Brumaru. Așadar, premeditasem o întâlnire cu filosoful pe care îl îndrăgisem în speranța unor colaborări ulterioare, dar propunerea de a publica în Astra a venit din partea sa. A.I. Brumaru era, la acea vreme, redactor-șef al publicației,  iar numărul 7-12 din 1996 pe care îl adusese la întâlnirea de cenaclu mi l-a dăruit cu o dedicație care mi-a dat speranță: „Domnului Adrian Lesenciuc, pentru o bună colaborare cu revista ASTRA. A.I. Brumaru, Bv. 14 iunie 1997”. Eu i-am dăruit cartea lui,  Ființă și loc, pe care nu o mai avea. A fost un schimb echitabil. În numărul 7-9/1997 al Astrei am primit o întreagă pagină în rubrica Generația 80-90, în care îmi apăreau două texte de care nu m-am rușinat vreodată: „Teorie asupra instinctului” și „Teorie asupra zborului”. Iată cum sună unul dintre ele: „Vulturii cei liberi de deasupra/ cu ochii înfipți în pământ/ înrădăcinați/ copaci/ cu ramuri tăioase/ copaci bătrâni ca zborul liber/ copacii privirii lor/ înrădăcinate// mă plimbam prin pădurea/ de vulturi/ mă-mpiedicam de lăstărișul/ de vrăbii/ biete păsări/ exponate dendrologice/ rupte din aer/ pietre plutind în încăpățânare/ până și iarba înaltă necosită/ a fluturilor în primăvară/ îmi uda cu roua abia căzută/ gleznele/ înalți eucalipții supersonicelor/ cu frunzișul dispus vertical/ prin care/ să treacă ancorând/ grija cea adânc înfiptă/ în sol/ ah vegetație/ de silurian”. Am terminat studiile în iulie, am luat repartiție la Cluj, dar m-am întors din Bucovina în Brașov, în primul meu concediu, bucurându-mă, printre altele, de debutul în paginile Astrei. Era o zi luminoasă, de vară, o zi perfectă pentru debut, cea în care am cumpărat revista. Nu mai știu de la ce chioșc am luat-o, pentru că reperele lumii fizice dispăruseră. Eram în Astra, pe astrul meu de pe care nu am mai plecat niciodată.