Zeificarea realităţii prin gravitaţia sufletului

Pentru Daniel Lăcătuş, poet al generaţiei tinere, versul este muzica gândului, uneori cu alternanţe rock, alteori pop sau hause. Este o zeificare a realităţii prin gravitaţia sufletului, pătruns de zbuciumul Învierii. Paradoxal, viaţa şi moartea sunt într-o continuă întrecere, pasărea Phoenix luptându-se cu clopotele care vestesc nimicirea. Prejudecăţile sparg zidul existent între apa vie şi apa moartă, semnificantul şi semnificatul având, dincolo de slovă, o falie de comunicare. Când “Am uitat drumu/ Până la tine”, poezia este starea de răspuns într-o lume în care axa s-a modificat, poetul fiind flacăra care aleargă de-a lungul unui cerc, uneori inexistent, pentru a transmite un mesaj condensat, fără dantelării inutile. În timp ce “inima plânge în tăcere”, pentru a păstra liniştea deplină, lacrimile “zornăiesc” pe asfaltul neadaptării, iar privighetoarea, zeiţa cântecului, “îşi dă ultima suflare”. Deşi are “întâlnire cu nemurirea”, scriitorul vede dincolo de mistic un “mamifer visător/ uitat de îngeri/ veşnic trist”. Cuvintele sunt bătute, siluite, târâte pe jos cu furie, nu sub aspectul lingvistic, ci imaginar, vizionar: “literele cad leşinate/ pe caldarâm”. Atmosfera bacoviană este apropiată lui Daniel Lăcătuş, întreg volumul sugerând o “linişte sălbatică” care urlă într-un “schelet de poet”, în timp ce “pe bucatele de plumb/ se aşterne toamna”. Observăm un stil descriptiv unic în care izolarea şi moartea sunt ceva firesc, iar tinereţea o stare de amestec straniu între luptă şi rafinament pe slove filosofice. Limbajul trupului şi gesturilor comunică nu prin cuvinte, ci prin ultima rază de lumină care le însoţeşte pe drumul Golgotei. Eul va sfârşi prin a alege viaţa, paradisurile artificiale fiind răsturnate. Tocmai pentru că iubeşte atât de mult moartea, duplicatul la care este greu să renunţi, poetul făureşte în atelierul lui de creaţie un drum paralel al vieţii din care observăm corporalitatea bine determinată a morţii, care este, de fapt, izvorul poeziei. Frica, ultima conexiune între două lumi, este profund umană atingând sfera sensibilului, îmblânzind moartea care, în genunchi, prin întuneric anulează distanţele, în timp ce lumina le pune în evidenţă. Prin aceste poezii, Daniel Lăcătuş îşi croieşte un drum propriu, în care nu întâmplător avem de-a face cu litere care sparg dictatura tăcerii, în timp ce visele creează imperii într-o linişte sălbatică în care omul, deşi nu se întâlneşte cu eternitatea, rupe tăcerea, durerile nevindecate ale păsării Phoenix, ştergând păcatele. Daniel Lăcătuş aduce o lume tulburătoare, rară şi cu atât mai interesantă pentru noi, cei care pătrundem, prin intermediul lui, la templul poeziei, unde dascăl de nădejde este cuvântul.