Vuvuzela- o invenţie uimitoare şi năstruşnică

World Cup South Africa- 2010 aduce o surpriză pentru lumea fotbalistică. Efectele viitoare nu pot fi cuantificate încă. Totul e dacă va fi acceptată sau nu mai departe numita vuvuzelă pe stadioane, deoarece dincolo de ele, mai ales la telespectatori, sunetul lor, amplificat corespunzător, a împărţit oamenii. Pe unii îi miră şi apoi descoperă că este deranjantă impresia de roi de tăuni/albine pe care o revarsă asupra unui stadion şi implicit din sonorul televizorului. Altora le place zumzetul acestui instrument de forma -foarte aproximativă- a unui tub nu foarte lung şi terminat cu un fel de pâlnie de gramofon, mai mică, un fel de „bucin”- cum i-ar zice poporul. Buciumul e altfel, mai lung, frumos, cu „studii superioare” faţă de „bucin”, care e mai scurt, doar „cu patru clase primare”... ca să parafrazăm pe Mark Twain. Senzaţia amintită, de uşoară uluire am simţit-o „la prima auzire” şi soţia, ca mulţi alţii poate, mă întrebă intrigată: „ce-i asta?”

Abordând problema psihologic, se ştie că fiinţa umană respinge starea de tăcere absolută, de tip cimitir. Avem nevoie de nişte repere vizuale şi sonore, prin care ne localizăm pe noi înşine. Altfel, intră în acţiune o mică zonă cerebrală, RT, care caută alert repere spaţiale şi sonore, creând o stare de nelinişte şi chiar de panică în lipsa lor absolută. (Deţinuţii nord-irlandezi din IRA, ţinuţi în închisori britanice în încăperi albe şi insonorizate, ajungeau la stări limită, similare cu nebunia..) Îndată ce cosmonautul vede Luna, Terra sau alt element cunoscut, se linişteşte. De aceea, un sunet uşor, continuu, de tipul zumzetului de albine al verii sau sporovăiala valurilor în vadul unei ape crează o stare plăcută. De aceea, o împuşcătură ne sperie, dar răpăiala unei mitraliere mult mai puţin.

Vuvuzelele sud-africane nu sunt deranjante, sunetele scoase sunt joase, niciodată acute şi ai impresia că nici nu pot da astfel de sonuri. Ele se revarsă cu intermitenţe, într-o uşoară congruenţă cu ce se întâmplă pe teren. Pe dată s-au găsit unii isteţi să facă bani şi au născocit un sistem care selectează frecvenţa vuvuzelelor şi o anulează, lăsându-l pe speaker să vorbească singur.

Nu despre aceste lucruri intenţionam primordial să scriu, ci despre efectele vuvuzelelor asupra lumii fotbalistice, efecte ce nu pot fi ignorate în niciun caz. Pe lângă atmosfera creată de prezenţa numitului „roi de tăuni/albine” (cum doriţi) pe stadioane, ele desfiinţează superioritatea galeriilor de spectatori mai numeroşi sau mai gălăgioşi, care-şi susţineau echipele proprii, făcându-le să se simtă „acasă” oriunde ar fi. Acum, vuvuzelele, ajunse pe post de „regine”, „miss” ori ce vrem, le-au anihilat. Jucătorii pot să-şi vadă-n linişte de joc. Uneori ai tăi -fani, rude, amici- mai mult te-ncurcă. La examene, război ori altceva, încurajările nu le-am putut accepta, fiindcă aceia ori nu ştiu ce fac, ori vor să mă adoarmă.

Alt factor pozitiv ar fi acela că se atenuează energic rivalitatea -proasta rivalitate a galeriilor- care duce la altercaţii între cei fără şcoala primară a manierelor pe de o parte şi alteori cu forţele de ordine. Desigur că George Becali o să folosească din plin vuvuzelele, căci astfel înjurăturile „proletarilor” cu burţile mari şi goale, de la peluze, nu se vor mai auzi. Unele stadioane, între care cele din Istanbul, Catalunia sau restul peninsulei iberice sunt cunoscute ca „iadul de pe Camp Nou, de pe Ali San Yem” sau alte exprimări. Deci mai puţin tămbălău universal deranjant şi mai mult spectacol -pentru cine e în stare să facă spectacol. Cine are nevoie de al 12-lea, al 13-lea jucător pe teren, să şi-l caute acasă în familie sau la birt. Ori să nu mai facă fotbal dacă nu ştie îndestul…

Şi nici cunoscutele „valuri” ce le fac spectatorii ce-şi admiră idolii n-au mai apărut până acum. Ba tocma’ bine, oameni buni, şedeţi acolo pe scaunele voastre, nu vă mai daţi aşa de trufaşi! Deci….Ura!! Vuzzz… – uuuu – vuzzzzzz.. - vu…, ca dintr-un adânc de junglă….TRĂIASCĂ VUVUZELA!!