Virginia Nușfelean: Vârstă indezirabilă

Despre bătrânețe, Jacques Brel are o piesă muzicală ce îți destramă, vers cu vers, iluzia unei vârste trăită la parametri existențiali rezonabili, cum predică, adesea, terapeuții optimiști.
Bătrânii lui Brel sunt prea bătrâni ca să-și mai facă vise, iluziile le sunt toate stinse. Vorbele lor rostite sunt puține, iar verbul, conjugat doar la trecut, e semn că rostul vieții s-a pierdut. La ei miroase-a cimbru și a levănțică, fie că sunt în capitală, cătun ori sat, lumea-i la fel de mică: „de la pat la fereastră, de la pat la fotoliu, de la pat la pat”. Neputința în riduri deja s-a stampat. Prea mică-i lumea lor s-o prindă în rostire, când își vorbesc o fac doar din privire. Și dacă ies vreodată, ținându-se de mână, e doar ca să asiste la-ngropăciunea unuia mai bătrân, uneia mai bătrână. Și atunci când unul din ei se stinge, pleacă în cer, la Dumnezeu, celui rămas în viață îi vine-așa de greu. Că-i cel mai bun sau cel mai blând nu mai contează, prezentul doar pe-amurg se mai pliază. Și-nsingurat, și-nchis în neputință, are în ochi doar lacrimi de căință și, parcă, scuze că n-a plecat și el, cum, toamna, pleacă atâtea frunze.
Și-atunci, voi, logofeții de la FMI, ne spuneți că „bătrânii trăiesc prea mult” și-ar trebui urgent ceva făcut? Și afirmați de-o vreme, sus și tare, că bătrânețea e costisitoare? Și-apoi, prea longevivă vi se pare? Ne sugerați că cei ce-s prea bătrâni ar trebui să moară, că sunt un risc, economia o doboară. Prin grabnică măsură, vă gândiți vârsta de lucru să o prelungiți. Sensul măsurii este, mi se pare, ca, de la locul lui de muncă, fiecare să fie dus direct la groapă sau la incinerare. Era, cândva, o anecdotă cu pensionarii. Trăiau o lună, două și veneau groparii. Cineva zise că se bănuia că vreo otravă li se da-n cafea. Cianură, parcă, sau așa ceva. Ideea-n sine vi se pare rea? Sau eutanasierea, ce-i deja legală în țări cu-orientare liberală? Ori vi se pare prea costisitoare? Ce credeți, doamnă directoare FMI? Am șansa să vă pot privi, pe net, doamnă Lagarde, și sunt șocată să constat că aveți chipul prea ridat să nu păreți bătrână, încât mă-ntreb cât mai avem, potrivit hotărârii FMI, să ne îngrijorăm și noi pentru al d-voastră risc de a trăi, „mai mult decât era de așteptat”. Astfel de gânduri nu v-au trecut prin cap?
Măsuri urmează multe să luați; soluția ar fi să imitați realitatea noastră, românească, unde bătrânii nu o lungesc prea mult, cum vă e teamă, celor ce nu dați vieții nicio vamă. Aici, după ce îți plătești apa, gazul și curentul, și îți faci rost de unguentul prescris pentru încheieturi, de plasturi pentru bătături, de leacul pentru diabet ori tensiune, îți mai rămâne doar o opțiune : să-ngenunchezi în rugăciune, ca Cel de Sus să te ferească, ocluzia să nu te pască. Bani ți-au rămas doar de-un mezel cu E-uri și praf de intestine, de ceva crenvurști roz, făcuți parcă-n colhoz, de șnițele din soia ce-ți amintesc de carne, joia, de-o plasă de cartofi, ceva iaurturi pentru oase - se zice că sunt sănătoase. Doamne, un fruct de-ai vrea, nu îți permiți banane. Poate un măr sau două. Cum punga nu e plină, ți-e gândul și la ouă...
Ai deja palpitații, înțepături la splină, dureri acute-n coaste? La medici nu se poate! N-ai pensie de lux. Pe stradă, ce aflux! De te gândești la boală, te ia cu amețeală. Te-ntorci acasă-agale, îngândurat și necăjit, și pân’ să treci tu strada, mașina te-a lovit. Că semafoarele-s făcute să-i omoare pe cei ce nu mai au viteză în picioare. De n-ai ajuns sub roți, o duci așa, cât poți, cu ceai de cimbru și de levănțică, ca-n cântecul lui Brel, și lumea-i tot mai tristă, mai jalnică, mai mică...
De ce se-ngrijorează FMI când tu trăiești de parcă n-ai trăi?