Viorel Mureşan 70. Lumea devenită scriitură se reface prin cuvîntul creator

            L-am cunoscut pe Viorel Mureșan pe vremea cînd era soldat la o unitate militară din Cluj-Napoca. Eram student și l-am căutat la poarta unității militare însoțind pe un coleg, care era conjudețean cu tînărul poet, cu poetul în devenire… Și de atunci ne-am tot întîlnit, relativ rar, dar constant, pe la cenacluri, colocvii literare, librării, prin orașe sălăjene, la o cafea, să discutăm despre cărți sau, alături cu doamna Zoe, despre mașini… mici și despre șofat… Poetul a crescut mereu, devenind un reprezentant de frunte al generației sale, al poeziei actuale. Îi urmăresc scrisul cu real interes și însuflețire prietenească. Un scris mergînd pe calea poeziei, dar și a criticii de întîmpinare, unde se afirmă, și aici, cu o pană sigură, fermă și pătrunzătoare, descoperind cu acribie și empatie revelații ale literaturii contingente.

            Despre Viorel Mureșan se poate afirma că trăiește, firesc și dedicat, într-o lume a poeziei. Poezia lui numește o metamorfoză a realului, o lume ce exultă în transfigurare, biruitoare în concretețea ideației, precum rîndunicile din Aforism, pe care scrisul le plasează într-un univers mai înalt: „rândunicile s-au adunat pe sârma de telegraf/ ca niște autori țanțoși de aforisme/ poartă rămășițele unei uniforme/ de parcă au fost colege de clasă/ mâine vor scrie un rând negru/ pe coala întinsă a cerului”. Descinderea în mineral nu încheie dialogul mundan, conviețuirea în convorbire, osmoza lumilor prinde cheag cînd ziare și nori „se-ncaieră în crengile pomilor” iar „toate știrile zilei vor fi spălate de ploi” și „ramurile acestui copac/ par liste de cuvinte/ pe care să le schimbăm între noi/ atunci când ne vom apăra cu frunze/ iar nu cu propoziții”. (v. Lista de cuvinte)

            Scrisul poetului e forte concentrat, elaborat într-o simplitate „încărcată” de sensuri, cuceritor prin adîncimile în care te atrage ca o apă de o frumusețe tăcută. Calul troian al scrisului, regăsibil într-un poem precum  Călărețul  spre lună, va ști întotdeauna să se insinueze în lumi, ca să le schimbe și să mențină fascinația existenței secunde (sau prime?), precum în Arhiva păianjenului, unde este mărturisită plăcerea de a privi „îndelung/ frumusețea obiectelor oglindite”. Oglindirea și spargerea oglindirii insinuează paradoxuri care dau sentimentul plenitudinii, menită să vindece sufletele rătăcitoare, renăscînd „din spuma valului care se sparge de țărm”. (Cascada) Contemplativ și meditativ, cum îi stă bine unui poet incrustat în Opera aperta: „în noaptea asta/ luna pe cer/ pare urma unei ștampile/ pusă din neglijență/ pe o coală încă nescrisă”. O operă în continuă desfășurare, deschisă celor mai seducătoare interpretări. „Coala întinsă a cerului”, evocată mai sus, este existența noastră oglindită în cuvîntul poetic. Lumea devenită scriitură se reface prin cuvîntul creator. Transfigurată în ardere, absorbit în lumină, căci: „Cine/ ține în mână/ o lumânare aprinsă/ se îngroapă de viu”. (Forme)