Vine lumina Învierii! Noi ce alegem, binele sau răul?

Peste puţine ore Iisus Hristos va învia pentru noi toţi. Mântuitorul are ca scop ultim victoria asupra morţii şi comuniunea desăvârşită a omului cu Dumnezeu cel personal, infinit şi veşnic. Moartea lui Hristos a fost altfel decât a noastră, a oamenilor, pentru că s-a făcut din cauza imenselor noastre păcate. Hristos s-a adus pe Sine jertfă lui Dumnezeu, pentru răscumpărarea noastră, făcând pe cruce mijlocirea între Dumnezeu şi om. Învierea Mântuitorului arată şi demonstrează că istoria este destinată a fi ridicată într-un alt plan superior celui actual al ei, în planul vieţii incoruptibile unde nu există moartea, unde libertatea spiritului uman, prin Sfântul Duh, face tranparent trupul. Învierea lui Hristos înseamnă comuniunea Sa cu Dumnezeu Tatăl şi Duhul Sfânt şi în acelaşi timp comuniunea deplină cu noi, cu efortul participării noastre.
Dacă avem efortul participării noastre, a oamenilor şi trebuie să-l avem, atunci noi ce alegem, binele sau răul? Iubirea sau ura şi nepăsarea?
Ce este răul? Nu doar bunătatea radiază ci şi răul. Răul acesta nu învăluie într-o comuniune pe cel de la care iradiază şi pe cel spre care vine această iradiere, pentru că, desigur, comuniunea este viaţă, iar opusul comuniunii este împietrirea. De aceea cu mult mai puternic se împietreşte, faţă de oameni, omul care caută doar spre lucruri pentru le domina, sau omul care se uită la oameni pentru a-i domina, considerându-i simple obiecte. Drept urmare acest om devine de piatră ca şi obiectele sale. Însă obiectele acestea îl domină, ele se transformă în piatră, transformându-l şi pe el în piatră. Obiectele acestea îl domină pe acest om exact ca nişte idoli, iar această relaţie de idolatrie înseamnă opusul relaţiei de comuniune în libertate. Dumnezeu nu domină pe oameni cum domină, sau încearcă să domine idolul, Dumnezeu îi face liberi pe oameni pentru a-i scoate din îngustime şi din lăcomia dominării şi a-i aduce în libertatea iubirii. Suprema cădere a omului se întâmplă atunci când Dumnezeu este socotit un obiect, o esenţă, o lege, o substanţă impersonală, sau lumea înconjurătare.
Răul nu este creat de Dumnezeu, propriu-zis răul nu are o subzistenţă în el însuşi, nu are nici un ipostas. Diavolul are existeţa de la Dumnezeu, deşi a strâmbat-o prin voia lui. Răul are ca fundament voia făpturii, care este schimbătoare, de aceea răul nu are o existenţă de nedesfiinţat. Binele îşi are fundamentul în fiinţa creată de Dumnezeu şi în voia lui Dumnezeu, în ultimul fundament al fiinţei, de aceea de nedesfiinţat. Răul nu este legat în mod indisolubil de fiinţă, el nu este ontologic, răul acesta se sprijină pe o formă a libertăţii care nu este necesară, nu este de nerevocat. De aceea posibila eternitate a răului este legată şi ea de posibila nerevocare, din libertate, a unei forme a libertăţii creaturii. Pentru noi creştinii, existenţa răului este o dovadă a libertăţii noastre. Dumnezeu acceptă decizia omului de a face răul şi în a-şi da pedeapsa pentru el, pentru că respectă libertatea omului.
Chipul răului este o mască pentru om pusă pe adevărata lui faţă, prin imitarea mincinoasă a binelui de către acei oameni răi care o poartă. Binele este solidar cu fiinţa, răul este contrar fiinţei, iar poftele plăcerilor materiale nu au durată mare şi nu zidesc fiinţa, spre deosebire de bine, a cărui dorinţă durează mereu şi zideşte fiinţa. Cu voia sa, omul creat se poate îndrepta şi spre nefiinţă şi să se amestece cu ea. Acesta este răul.
În binele ce-l fac este totdeauna şi ajutorul lui Dumnezeu. Dacă Dumnezeu este Binele, ceea ce este în afara Lui este răul, sau numai răul. Categoria binelui domină în mod absolut fiinţa creată conştientă, ceea ce dovedeşte că binele este legat prin fire de existenţă. Numai răutatea pune o margine binelui. Nu în forţele desfăşurate conform unor legi se arată puterea, ci în măsura arătării personale şi libere a bunătăţii. Pentru că binele este cel mai greu de făcut.